ION CIUTAC: DEZASTRUL DIN MOLDOVA- CONSECINŢELE FORMEI PARLAMENTARE DE GUVERNĂMÎNT

SUPER CiutacNota autorului: Articolul de mai jos a fost publicat în săptămînalul ”Literatura și Arta” pe 02.07.2015 sub altă denumire ”Ambiguități parlamentare”. Fiind profund recunoscător redacției ”LA” constat cu amărăciune că articolul a fost sechestrat de unele fragmente importante: 1)  De la bun început a fost sechestrat din text subiectul temei (formele de guvernămînt în practica internațională), care a fost scris pentru o orientare corectă a cititorilor la esența problemei; 2) A fost exclusă din articol descrierea găinăriilor politice din parlament ale deputaților ”democrați” din decembrie 2000, care au favorizat venirea comuniștilor la putere în februarie 2001. Istoria nu poate fi ”uitată” sau falsificată indiferent de componența deputaților de atunci.  3) Din text au fost scoase mai multe date referitoare la consecințele negative ale  reformei de guvernare parlamentară din anul 2000.

Dezastrul din Moldova – consecințele formei parlamentare de guvernamînt

Pentru a înțelege mai bine subiectul problemei aș vrea la început să pun în discuție despre formele de guvernare într-o republică democratică. Forma de guvernamînt este modul în care este organizată puterea executivă în stat, partajarea ei, modul cum este numit și legitimat conducătorul statului. Conform practicii internaționale există 3 forme de guvernamînt – parlamentară, semiprezidențială și prezidențială.

În statele cu forma parlamentară guvernul este numit de către parlament, iar șeful guvernului – prim ministrul este autoritatea executivă în stat. Șeful statului, președintele, este ales tot de parlament răspunzînd în fața acestuia. De aceea poziția șefului de stat este inferioară parlamentului din punct de vedere legal. În majoritatea cazurilor președintele, deși se socoate prima persoană în stat are rolul de a media conflictele politice și de a reprerenta țara pe plan extern, neavănd atribuții executive, ci mai mult simbolice, protocolare. Ca exemplu pot servi: Italia, Germania, Cehia etc.

În republicile semiprezidențiale președintele este ales direct de către cetățeni. Fiind ales prin vot universal, el nu este subordonat parlamentului, iar din punct de vedere legal șeful statului se află pe o poziție egală cu parlamentul. Prim-ministruleste șeful guvernului și împarte puterea executivă cu președintele. Președintele numește prim-ministrul, care la rîndul său formează guvernul. Șeful statului poate dispune suspendarea din funcție a unor miniștri sau a altor demnitari înalți dacă aceștea sunt suspectați sau anchetați pentru fapte penale. Într-un astfel de stat președintele și premierul sunt participanți activi în administrarea statului, însă șeful statului fiind ales prin vot universal are o legitimație sporită mai ales în domeniul politicii externe, de apărare și celei de securitate (Rusia, Ucraina, Georgia, România, Franța etc).

În statele cu forma de guvernamănt prezidențială președintele este ales prin vot universal, prim-ministrul nu există,  atît funcția de șef al statului, cît și sef al guvernului, fiind îndeplinite de președinte și exercită întreaga putere executivă, deci avînd puteri extinse, deținînd controlul direct al principalelor pîrghii politice și economice ale statului, fiind controlat de parlament pe care nu-l poate dizolva. O astfel de formă de guvernare este în SUA, care s-a dovedit a fi foarte eficientă de-a lungul întregii istorii acestei țări, precum și în alte state.

În  Republica Moldova după proclamarea independenței primele alegeri prezidențiale au avut loc pe 08.12.1991 cînd prin vot universal Mircea Snegur a devenitprimul președinte al țării, singurul candidat propus pentru alegeri și ales fără opoziție. În acele vremuri toți cetățenii visau la o viață liberă, democrație și prosperitate economică a țării noastre. Însă pe neașteptate a izbucnit războiul de pe Nistru declanșat mișelește de Rusia, care a dus la numeroase suferințe, jertfe omenești și dezmembrarea teritorială a tînărului stat abia format. Cu regret și dezvoltarea economică a țărișoarei rămăse sub control național nu s-a realizat după legile economiei de piață. Ca urmare a problemelor nerezolvate ale perioadei de tranziție s-a început privatizarea ilicită a bunurilor materiale și acapararea lor de oameni necinstiți și hrăpăreți. Cărările demonstranților de ieri de pe Piața Marii Adunări Naționale, care pledau pentru democrașie și egalitate s-au despărțit: unii peste noapte au devenit bogați, însă majoritatea treptat au început să sărăcească, iar mulți din ei au luat calea pribegiei peste hotare. Cei bogați au început să formeze grupuri de interese, clanuri pentru împărțirea sferelor de influență. O lege incorectă și inumană a societății este aceea că oamenii cu avere, care dețin puterea economică vor să acapareze și puterea politică cu scopul de ași favoriza și multiplica afacerile lor. De aceea chiar din primii ani de independență această categorie de indivizi au început să-și înjghebe diferite partide și partiduțe demagogice cu diferite denumiri frumoase pentru apărarea intereselor lor și accesul la putere, neavînd nimic comun cu pluralizmul politic și pluripartitismul într-o societate democratică.În 1994 au avut loc alegeri parlamentare. Scopul acestor alegeri era instituirea unui parlament profesionist din 101 deputați care ar fi contribuit la întărirea puterii legislative în țară. La alegerile din 27.02.1994 au participat 33 concurenți electorali, inclusiv 4 blocuri electorale, 9partide sau mișcări social politice. Alegerile au fost cîștigate de Partidul Agrar Democrat din Moldova condus de A.Sangheli susținut de blocul electoral ”Partidul Socialist și Mișcarea Unitate-Edinstvo”. Deputații aleși în majoritatea lor au fost foști nomenclaturiști-comuniști și alte elemente proruse, ale căror interese erau prihvatizarea bunurilor materiale.Caracteristic pentru această perioadă de guvernare este apariția economiei tenebre și cîrdășia lor cu elementul politic ceea ce înseamnă apariția crimei organizate, au început să apară primii oligarhi, la care le este în gît instituția prezidențială aleasă de popor, instituție care coordonează lucrul organelor de forță și a procuraturii. În acest context să ne amintim de cazul cînd președintele M.Snegur a decis să-l destituiască din post pe ministrul apărării P.Creangă pentru acte de corupție, însă premierul A.Sangheli și parlamentul i-a luat apărarea.

În noiembrie-decembrie 1996 au avut loc următoarele alegeri prezidențiale. Din cei 9 pretendenți în turul întîi, în final au ieșit președintele în exercițiu M.Snegur și președintele parlamentului P.Lucinschi. La 01.12.1996 scrutinul în turul doi a fost cîștigat de P.Lucinschi, care a devenit al doilea președinte al RM ales de popor. În martie 1998 au avut loc alegerile parlamentare la care au participat 82 de concurenți electorali, din care multe partide și blocuri. În rezultatul alegerilor mandatele au fost distribuite în felul următor: PCRM în frunte cu V.Voronin – 40, blocul electoral ”Convenția Democrată din Moldova” condus de ex-președitele M.Snegur – 26 (în acest bloc a intrat și PPCD condus de Iu.Roșca), blocul electoral ”Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă” (ce denumiri frumoase) în frunte cu D.Diacov – 26 și Partidul Forțelor Democratice în frunte cu V.Matei – 11 mandate. Mă opresc la aceste detalii și cifre pentru că anume acest parlament în anul 2000 a comis cea mai mare eroare legislativă din istoria RM. Ultimile 3 formațiuni cu o majoritate de 3/5 (61 deputați) au format Alianța pentru Democrație și Reforme(ADR). PCRM a rămas în opoziție care s-a dovedit a fi distructivă.Opinia publică a primit cu bucurie și satisfacție formarea acestei alianțe democratice de guvernare pe fonul crizei economice din țară după guvernarea proastă a agrarienilor și socialiștilor. Dar n-a fost să fie așa.Coaliția de guvernare s-a destrămat în decembrie 1999 prin retragerea FPCD în frunte cu Iu.Roșca, iar guvernul ADR în frunte cu I.Sturza a fost demis prin votul deputaților PCRM și PPCD.În primăvara anului 1999 președintele P.Lucinschi fiind nemulțumit de actul guvernării, precum și de scandalurile politice între partidele din parlament a lansat o inițiativă de organizare a unui referendum consultativ privind posibilitatea lărgirii atribuțiilor șefului statului în perioada de tranziție prin transformarea guvernării dintr-o republică semiprezidențială în una prezidențială. Referendumul a avut loc pe 23.05.1999 concomitent cu alegerile locale. S-a supus referendumului următoarea întrebare: sunteți pentru modificarea Constituției în scopul instituirii sistemului prezidențial de guvernare în RM, în cadrul căruia Președintele Republicii ar fi responsabil de formarea și conducerea Guvernului precum și de rezultatele guvernării țării. Pentru au votat 64,2 din cetățeni.Președintele parlamentului de atunci D.Diacov, liderii parlamentari Iu.Roșca, V.Voronin și alții sau opus vehement rezultatelor referendumului învinuindu-l pe P.Lucinschi de tentative dictatoriale.

La 05.07.2000 parlamentul cu o majoritate covîrșitoare (mai mult de 2/3) de voturi a deputaților democrați și comuniști nu numai că a respins doleanța alegătorilor, ci a adoptat și reforma constituțională, care prevedea abandonarea formei de guvernamînt semiprezidențială cu alegerea șefului statului de popor și înlocuirea ei cu forma de guvernamînt parlamentară și alegerea președintelui de către parlament. Aceasta a avut consecințe grave pentru stabilitatea politică și evoluția de dezvoltare a țării atît în perioada apropiată, cît și la distanță. Argumentele sunt următoarele:

  1. În primul rind poporul a fost lipsit de dreptul de ași allege președintele. Pentru cetățenii care au participat anterior la ambele scutine prezidențiale din 1991 și 1996 aceasta a fost un act antidemocratic.
  2. Politicienii de atunci au uitat de separatizmul avansat din estul și sudul țării. Republica Moldovenească Nistreană (eu n-am să iau această denumire în ghilimele, fiindcă cu părere de rău există de facto) este o republic prezidențială unde președintele este ales prin vot universal și deține întreaga funcție executivă cu împuterniciri extinse. Moscova a avut grijă ca în republica mareonetă rebelă puterea să fie puternic centralizată cu substructuri statale bine organizate atît pe verticală, cît și pe orizontală contrapuse celei de la Chișinău. O situație similarăeste și în UTA Gagauzia, unde guvernatorul (bașcanul) este alas de către toți cetățenii avănd funcții executive lărgite, care nu odată a sfidat și continuă șă sfideze deciziile guvernului și parlamentului de la Chișinău. Să ne amintim nu numai de referendumuri ilegale și alte acte cu iz de separatism, dar și de cazuri umilitoare cînd puterea de la Comrat cere putere de la Chișinău ca deciziile guvernului și parlamentului referitoare la Gagauzia să fie traduse din limba de stat în limba rusă.Cum de sa putut ajunge ca într-o țară dezmembrată și cu trupe militare ruse de ocupație pe teritoriul ei să fie decapitată de un președinte puternic ales de popor. Se speculează mult pe faptul că în majoritatea țărilor membre a UE președintele este ales de parlament, dar se uită că acele țări nu au probleme cu separatismul și sunt țări cu democrații avansate integrate în UE și NATO.
  3. Prin reforma din 05.07.2000 RM a fost și rămîne unica țară din spațiul CSI cu forma de guvernare parlamentară. În restul țărilor din CSI cu formă semiprezidențială sau prezidențială sistemul politic e mai performant și funcționează cu mult mai bine decît cel din RM. Un președinte ales de electorat și care are puteri ce echilibrează pe cele ale parlamentului și ale guvernului este în stare să funcționeze independent în interesul publicului și nu în interesul unui partid sau partide. Ca exemplu poate servi Georgia. După revoluția trandafirilor din 2005 prin vot universal președinte al acestei țări a fost ales M.Saacașvili.Avănd mandatul poporului el a reușit să consolideze societatea, să realizeze reforme radicale care au dus la schimbarea imaginii țării.
  • În Ucraina, în condiții extrem de deficile legate cu agresiunea militară a Rusiei poporul în 2014 și-a ales președintele, iar mai apoi la alegerile parlamentare i-a izgonit din Radă pe comuniști și alte cozi de topor de orientare prorusă. Președintele P.Poroșenco a reușit să consolideze toate păturile sănătoase ale națiunii, iar activitatea sa merită tot respectul și admirație.

Lăsăm spațiul CSI și trecem la România și ea fostă țară comunistă, unde în 2004 alegerile prezidențiale au fost cîștigate de T.Băsescu. Acesta dînd dovadă de voință politică și avînd mandatul cetățenilor a pornit o luptă fără compromis cu corupția și crima organizată care a început să dee roadă chiar din 2005. Aceste acțiuni nu le-a venit pe plac la o parte a clasei politice legate cu economia tenebră și structurile mafiotice. Prim-ministrul de atunci, deputați, oligarhi sau năpustit ca fiarele împotriva sefului statului. Profitînd de unele lacune ale Constituției române, care îți oferă prea multă putere prim-ministrului, aceste forțe în primăvara anului 2007 au reușit să-l suspendeze din funcție pe T.Băsescu. În presa românească au început să apară materiale privind instituirea unei guvernări parlamentare de tipul Moldova (să vedeți că am fost și exemplu). Însă acești moguli ai politicii românești nu au reușit să înșele și poporul. Președintele suspendat sa adresat la judecata poporului care la ales și prin referendum la restabilit în funcție. Istoria se repetă în timpul mandatului al doilea, în vara anului 2013 cînd T.Băsescu este  suspendat din nou de aceleași forțe. De data aceasta președintele a fost restituit în funcție de Curtea Constituțională. Astăzi cunoaștem cu toții succesele fenomenale ale României în acest domeniu. Orice s-ar spune despre T.Băsescu cert este una – anume în timpul președenției lui au început să cadă capete ale mafiei românești – prim miniștri, miniștri, deputați, eurodeputați, prefecți, primari, procurori, judecători etc., reușind să schimbe imaginea la fața țării. Am adus acest exemplu ca sî ne întrebăm cu toții – ar fi reușit președintele să cîștige această luptă cu forțele negre ale societății dacă nu avea mandatul poporului. La sigur că nu. Este îmbucurător faptul că estafeta este continuată cu aceiași abnegație de predcesorul sau Claus Iohanis.

  1. Un compartiment diavolesc al acestei reforme este nu numai amputarea puterii prezidențiale, dar și plafonul numeric pentru a alege președintele. Deputații au decis ca șeful statului să fie ales cu 3/5 (61) din voturi în trei tururi. Dacă și după turul 3 președintele nu este ales cu aceleași 3/5 se organizează alegeri anticipate. De ce s-a ales acest plafon și de ce în ultimul tur rămîne nemodificat. Să vedem cum este ales președintele Italiei, care este o țară cu forma de guvernămînt parlamentară. Parlamentul bicameral al țării alcătuit din 315 senatori, 630 deputați și 58 reprezentanți din cele 20 regiuni se întrunesc la o ședință comună. Șeful statului este ales cu 2/3 din voturi în 3 reprize. Începînd de la a 4-a rundă de vot va fi necesară majoritatea simplă pentru desemnarea președintelui țării. În Germania șeful statului este ales de un for special Adunarea Federală alcătuit din membrii parlamentului german (Bundestagul) și de un număr egal de reprezentanți populari ai landurilor (16 landuri), în care de rînd cu politicienii participă și oameni de vază ai științei și culturii, sportului. În primele 2 runde de votare este nevoie de votul majorității. Dacă nu se reușește se organizează turul trei. Candidatul cu cele mai multe voturi este declarat cîștigător. Acest regulament lucreză perfect din anul 1949. Eu nu-mi amintesc ca în fosta Republică Federală Germană sau după unirea Germaniei în 1990 să fi fost organizate alegeri parlamentare anticipate din cauza nealegerii șefului statului.

Și atunci apare întrebarea simplă de tot, de ce totuși dacă au hotărît ca șeful statului să fie ales de parlament, cine și pentru ce a stabilit acest plafon de 3/5. Cine poate lămuri de ce președintele parlamentului, care îndeplinește întreaga funcție legislativă este ales cu majoritatea simplă, premierul care realizează funcția executivă la fel, iar șeful statului cu funcții ca atare simbolice, decorative cu 3/5, iar în caz de nereușită se organizează alegeri anticipate, ceea ce înseamnă instabilitate, devizare a societății, cheltuieli enorme nejustificate. Vrem sau nu vrem, dar se face impresia că anumite cercuri politice autohtone, legate cu clanurile mafiotice au fost cointeresate nu numai în slăbirea atribuțiilor președintelui țării prin abandonarea alegerii lui de către popor, dar și nealegerea lui de către parlament cu provocarea artificială a crizelor politice de proporții din simplul motiv că în asemenea condiții este cu mult mai ușor de realizat interesele de grup, interesele egoiste de partid și de a jefui nestingerit țara. La sigur că aceasta a fost și dorința Moscovei cointeresată în destabilizarea politico-economică a RM, activizarea separatizmului și menținerea Moldovei în orbita intereselor economice și politice rusești.

Iată argumentele care confirmă că decizia parlamentară din 05.07.2000 a fost una greșită. Țin minte că atunci am scris un articol de protest pe această temă, ca să atrag atenția opiniei publice, însă redacția ziarului ”Flux” (organul PPCD) a refuzat să-l publice, motivînd că materialul nu este actual.

Despre faptul că decizia legislativului a fost una păguboasă pentru RM vorbesc elocvent lucrurile care au urmat. La scurt timp de la acest eveniment la o conferință de presă președintele parlamentului de atunci D.Diacov a declarat pompos că în RM a biruit democrația și mai că nu suntem și un exemplu pentru alte state. Dar iată că a venit și luna decembrie, luna desemnării șefului statului de către parlament. Cei 61 deputați democrați, care formau majoritatea parlamentară l-au propus în calitate de candidat pe P.Barbalat președintele Curții Constituționale. Se vede că liderii fracțiunilor democratice sau certat între ei, deoarece după datele analiștilor politici favorit la această funcție era D.Diacov. Din partea opoziției comuniste (40 deputați) candidat a fost V.Voronin președintele partidului și fracțiunii parlamentare a PCRM.  Avînd cea mai numeroasă fracțiune parlamentară V.Voronin a fost profund cointeresat să schimbe epicentrul puterii din instituția prezidențială în parlament. În primul tur pentru P.Barbalat au votat 35 de deputați, pentru V.Voronin au votat 50 de deputați (fracțiunea comunistă era alcătuită din 40 deputați).În turul doi V.Voronin a căpătat 59 (nu-i ajungeau 2 voturi). La 21 decembrie, cînd trebuia să aibă loc turul trei în sala de ședință s-a prezentat președintele parlamentului d-l D.Diacov, toți cei 40 deputați comuniști în frunte cu candidatul V.Voronin și … 7 deputați democrați. Deci din 61 deputați pretinși democrați lipseau 53. Ei împreună cu luderii lor nu s-au prezentat intenționat la ședință de teamă să nu-l voteze pe V.Voronin. În rezultat alegerile nu au fost deliberative din motivul neparticipării la vot a numărului necesar de deputați – 61, fapt ce a provocat alegeri anticipate. Doamne ce rușine. Să tulburi mințile la oameni timp de un an, să schimbi articole din Constituție și la urmă avînd 61 mandate să propui un candidat pe care nu vrei să-l votezi, să-ți vinzi votul pentru oponentul tău, să nu te prezinți la ședință, să provoci alegeri anticipate care dezbină societatea și costă sute de milioane. Iată că sa arătat din start ”prioritățile” guvernării parlamentare despre care țipălăii din parlament trîmbițau în toate părțile. Nici în bancuri nu se întîmplă așa ceva. Să rîzi și totodată să plîngi de prostia moldovenească. La alegerile din 25.02.2001 comuniștii au cîștigat 71 mandate, un scor zdrobitor. A fost un vot de protest al alegătorilor legat de găinăriile democraților din  parlament, de care foarte abil s-a folosit V.Voronin. Partidele democratice au fost sancționate de electorat.Înainte de reforma constituțională și democrații și comuniștii țipau la toate colțurile că modelul de guvernare parlamentară e favorabil în sensul prevenirii unei dictaturi. Lor nu lea trecut prin minte că și în modelul parlamentar, dacă un partid cîștigă majoritatea absolută poate instaura dictatura. Așa și sa întîmplat V.Voronin deținînd o funcție mai mult simbolică de președinte,dar avînd 71 de deputați în parlament și fiind președinte a PCRM, a reușit să concentreze în mînile sale întreaga putere legislativă și executivă. Premierul său V.Tarlev îndeplinea fără cîrtire dispozițiile sefului statului și afla din presă că cutare sau cutare ministru din cabinetul său a fost demis de V.Voronin. Apropo de V.Voronin. El nu are dreptul să fie comunist, cu atît mai mult să conducă partidul comuniștilor. Generația mea a studiat foarte bine marxizm-lelinizmul în școala sovietică. Partidul comunist conform acestei învățături este un partid al clasei muncitoare și a celor ce muncesc și exclude din start în componența sa capitaliști și mai ales oligarhi cu averi ilicite cum este V.Voronin cu familia sa și alți membri ai conducerii PCRM. Aceasta constituie o profanare a ideilor comuniste și excrocherie politică. V.Voronin trebuie să recunoască că PCRM este un partid cu orientare prorusă, iar ideologic este un ”SRL” al său personal, ce n-are nimic comun cu ideile comuniste, iar PCRM va dispărea atunci cînd el va abandona conducerea lui, așa cum au dispărut și alte zeci de partide și partiduțe de pe arena politică a Moldovei.

La alegerile din 05.03.2005, PCRM cîștigă alegerile parlamentare cu 56 mandate, dar nu-i ajung 5 voturi pentru președenție. V.Voronin era în disperare, dar în ajutor i-a venit PPCD în frunte cu Iu.Roșca și alții, care din ”interes național” îl votează. El a fost reales președinte pe încă 4 ani. În cei 8 ani de domnie a lui V.Voronin s-a accentuat oligarhizarea RM și sărăcirea majorității oamenilor din țară.

În 2009  PCRM din nou iese învingător în alegeri cu 60 mandate. Bănuind că alegerile au fost falsificate în stradă a ieșit tineretul, care pînă la urmă a fost bătut și maltratat, cu jertfe umane. Pentru candidata comuniștilor la șefia statului Z.Greceanîi nu a ajuns un vot. Iată că și PCRM din cauza unui vot, care nu a putut fi cumpărat de la opoziția parlamentară cu 41 mandate a căzut jertfă a celor 3/5 (61) mandate, care cu atîta rîvnă au fost votate și implimentate de comuniști cu 9 ani în urmă. Din cauza la un singur vot pe 28.07.2009 (după 3,5 luni) se organizează alegeri anticipate. Partidele proeuropene cîștigă alegerile cu 53 mandate, PCRM obține numai 48 și devine partid de opoziție. Se formează alianța AIE în frunte cu premierul V.Filat, dar șeful statului nu este ales. Asta și era de așteptat. Dacă la alegerile din primăvară PCRM nu-i ajungea un vot, acum partidelor alianței nu le ajung 8. Președintele parlamentului M.Ghimpu este ales și președinte interimar al republicii. În anul următor 2010 PCRM cere categoric iar alegeri anticipate pentru alegerea președintelui. Ele sunt amînate pe cît e posibil de coaliția AIE.Se vehiculează ideia reformei constituționale și revenirea la republică semiprezidențială cu alegerea șefului statului de către cetățeni așa cum a fost pînă în 2000, care poate fi realizată pe cale parlamentară cu 2/3 din voturi sau referendum. Prima cale se exclude deoarece liderii PCRM au declarat că vor vota contra. A răma a doua variantă – referendumul. Și aici iarăși survine prostia moldovenească. Partidele din AIE au trebuit să formeze un front comun, să lămurească oamenilor cinstit și corect ce sa întîmplat în anul 2000, că parlamentarii de atuci sau greșit, să argumenteze necesitatea și prioritățile alegerii președintelui de către cetățeni pentru evitarea crizelor și fortificarea stabilității politice. Ele din contra au început să se lupte între ele în mass media, iar dea lungul drumurilor au apărut panouri cu portretele liderilor PLDM V.Filat și PDM M.Lupu cu inscripția – un președinte puternic. Oamenii au rămaș dezorientați. De aceasta a profitat PCRM care insistent a chemat boicotarea referendumului. Pe 05.09.2010 a avut loc referendumul constituțional la care a fost pusă o singură întrebare: Sunteți pentru alegerea Președintelui RM de către întreg poporul. Pentru au votat 87,83% din cetățeni, însă rezultatele nu au fost validate de Curtea Constituțională din cauza prezenței reduse la vot – 30,29%. În rezultatul eșuării referendumului după 1,5 luni pe 28.11.2010 din nou a cîta oară pentru funcția de un  președinte protocolar se organizează alegeri parlamentare anticipate. Rezultatele sunt 59 mandate pentru AIE și 42 pentru PCRM. Din nou pentru alegerea șefului statului nu se ajung 2 voturi de aur, iar nou alesul președinte al parlamentului M.Lupu îndeplinește și funcția de președinte interimar al RM. Țărișoara rămîne în suspans pe un an și 4 luni cînd în martie 2012 cu votul socialiștilor în sfărșit este ales șeful statului N.Timofti, ca neafiliat politic.

    Să analizăm bilanțil reformei constituționale din 05.07.2000, care poate fi divizată în 3 perioade. Prima perioadă se incadrează în anii 2000-2009. În toamna anului 2000 urmau să aibă loc alegeri prezidențiale prin vot universal. Ele au fost înlocuite cu alegerea șefului statului de către parlament. În rezultatul neghiobiilor parlamentare din decembrie au fost declanșate alegeri anticipate în rezultatul cărora timp de 8 ani sa instaurat o dictatură a PCRM în frunte cu V.Voronin, o dictatură cu accent balcanic și oligarhic.

A doua perioadă cuprinde aprilie 2009 – martie 2012, cînd la guvernare au venit partidele proeuropene. În mai puțin de 3 ani din cauza nealegerii președintelui de către parlament au avut loc de 2 ori alegeri parlamentare anticipate și un referendum nevalidat. Țara era în pragul următoarelor alegeri cînd în martie 2012 ca prin miracol a fost ales și șeful statului.

A treia perioadă este din momentul alegerii lui N.Timofti ca șef de stat și pînă în prezent. Sa ameliorat oare cîtuși de puțin situația politică și economică a țării după acest eveniment. Nu , nu s-a ameliorat, din contra s-a agravat. Incidentul șocant din Pădurea Domnească la începutul anului 2013 urmat de distrugerea AIE-2, privatizarea ilicită a aeroportului și BEM, lipsa reformelor în sistemul de justiție, dezamăgirea electoratului proeuropean care a fost mințit după alegerile parlamentare din 30.11.2014, jaful secolului cu furturi de zeci de miliarde care duce la sărăcirea totală a oamenilor care muncesc, a arătat încă o dată fariseizmul clasei politice, sistemului de justiție, administrativ și a mediului de afaceri moldovenesc. Un exemplu strigător la cer este controlul de către partidele politice a organelor de justiție. Din asta nici nu se face secret.De cîte ori liderii de partid în discuțiile publice privind partajarea ministerelor și departamentelor vorbesc deschis că cutare sau cutare partid trebuie să controleze ProcuraturaGenerală, CNA, MAI,SIS-ul (unde în lume mai există așa ceva). Dacă în România unde DNA (Direcția Națională Anticorupție) subordonată președintelui țării se ocupă cu lupta împotriva corupției și sunt reținuți rechinii acestui flagel, atunci CNA din Moldova în loc să se ocupe cu jaful secolului îi vînează pe medici și profesori. Sistemul politic din RM este la cheremul partidelor politice. Se pare că haosul politic provocat de hausul parlamentar s-a înrădăcinat pentru eternitate la noi. Fărădelegile clasei politice începute din 2000 au dus la disperarea întregii societăți. Președintele N.Timofti ales de parlament în 2012 cu atribuții limitate nu poate să echilibreze conjuctura politică de pe această așchie de pămînt.

Oricum ai privi situația cu alegerea președintelui în parlament este periculoasă pentru interesele naționale ale RM și trebuie rezolvată în sensul revenirii alegerii șefului statului de către popor, adică de întors la forma de guvernămînt semiprezidențială sau chiar prezidențială. Cetățenii acestei țări au tot dreptul ca odată în 4 ani să-și aleagă conducătorul (stăpînul) lor. În asemenea cazuri președintele cu atribuții lărgite va fi dator și responsabil de alegerea sa nu în fața partidelor politice din parlament, nu în fața păpușarilor și nici în fața Rusiei ci în fața poporului care l-a ales.

P.S.

Aș vrea să-l rog pe redactorul șef al săptămînalului ”Literatură și Arta” academicianul N.Dabija, care a fost deputat în parlamentul de atunci să  expună publicului unele detalii și marea eroare omisă de colegii lui democrați în decizia reformei constituționale din 2000. Deasemenea aș dori să-i  invit pe istorici și juriști să-și expună părerea în abordarea problemei date.

21.06.2015                  Ion Ciutac, doctor habilitat în ştiinţe medicale

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

ŢINUTUL HERŢA SUB DOMINAŢIA PUTERII SOVIETICE 1940- 1941

Bolşevicii au ocupat Ţinutul Herţa, a cărui istorie n-a cunoscut stăpânire străină

GriorPetru_art-emisPe data de 29 iunie 1940, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în târgul Herţa, un însemnat punct comercial din partea de nord a Moldovei, baştina iluministului Gheorghe Asachi, au intrat tancurile sovietice, care aveau misiunea să pătrundă în interiorul României. În calea năvălitorilor au ieşit apărătorii Patriei din garnizoana locală, barând drumul maşinilor blindate ale bolşevicilor. Staliniştii deschid foc şi cad, seceraţi de gloanţele cotropitorilor, căpitanul Ioan Boroş, sublocotenentul Adrian Dragomir şi soldatul Iancu Solomon. Îndeplinindu-şi datoria faţă de neam, cu preţul vieţii, ei opresc înaintarea Armatei Roşii. Peste 57 de ani, anume în 29 iunie 1997, pe locul unde au murit eroii, este sfinţită o troiţă întru etrnizarea memoriei lor, înălţată de către Societatea „Tricolorul” din regiunea Cernăuţi, Ucraina. După ocuparea orăşelului Herţa, cotropitorii pun stăpânire pe satele Bănceni, Beceşti, Buda Mare, Buda Mică, Cotu Boian, Culiceni, Frunza, Fundoaia, Godineşti, Horbova, Hreaţca, Lucoviţa, Lunca, Mamorniţa, Mihoreni, Mogoşeşti, Molniţa, Movila, Pasat, Pilipăuţi, Poieni Regat, Proboteşti, Sinăuţi, Slobozia, Ştreanga, Târnauca, Tureatca, Ţânteni, Văleni. Localităţile înşirate fac parte din fostul Ţinut Herţa, constituit din 304 kilometri pătraţi şi care a luat naştere în 1776. Acest vechi colţ de ţară, fiind de-a lungul secolelor parte integră din Moldova lui Ştefan cel Mare, n-a fost obiectul odiosului pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi n-a fost revendicat de bolşevici în Nota ultimativă din 26 iunie 1940. El este acaparat la finele istoricului cireşar cu aplicarea forţei, prin vărsare de sânge. Primul paragraf al Legii din 2 august 1940, adoptată de Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (în continuare U.R.S.S.), are următoarea redactare: „Să se includă partea de nord a Bucovinei şi judeţele Hotin, Akerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”. Ţinutul Herţa nu este menţionat în amintita Lege. Această omitere poate servi drept dovadă că expansioniştii de la Moscova şi-au dat, totuşi, seama de săvârşirea unei mari fărădelegi faţă de România, încălcând, totodată, înţelegerea stabilită între fostul imperiu sovietic şi Germania referitoare la linia de demarcaţie dintre nordul Bicovinei şi nordul Moldovei.
La 7 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. adoptă Decretul despre crearea regiunii Cernăuţi în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. În componenţa regiunii sunt incluse nordul Bucovinei, constituit din fostele judeţe Cernăuţi, Storojineţ şi parţial Rădăuţi, nordul Basarabiei (fostul judeţ Hotin) şi Ţinutul Herţa, care a intrat până la venirea „eliberatorilor” în fostul judeţ Dorohoi al României. Bolşevicii au ocupat un teritoriu (Ţinutul Herţa), a cărui istorie n-a cunoscut vreo stăpânire străină.

În Ţinutul Herţa au numiţi oameni aduşi din estul Ucrainei, care nu cunoşteau limba băştinaşilor sau foşti participanţi la mişcarea subversivă din nordul Bucovinei în perioada interbelică

În ziua de 4 iulie 1940, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre componenţa comitetelor judeţene ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei în Basarabia şi în partea de nord a Bucovinei”, conform căreia în ţinuturile ocupate de către trupele sovietice este repartizat un numeros detaşament de comunişti. Sub conducerea trimişilor partidului, în Ţinutul Herţa au fost constituite 26 de consilii săteşti. În fruntea localităţilor româneşti sunt numiţi oameni aduşi din estul Ucrainei, care nu cunoşteau limba băştinaşilor, sau foşti participanţi la mişcarea subversivă din nordul Bucovinei în perioada interbelică. De exemplu, preşedinţi ai Consiliilor Săteşti Târnauca, Mogoşeşti, Buda Mare, Beceşti, Pasat, Culiceni, Hreaţca, Tureatca au devenit respectiv ucrainenii Alexei Ivaniuk, Ivan Kormuş, Leonid Baiura, Ivan Bujak, Iaroslav Markovski, Vasyl Fedorovici, Dmytro Cernoguza, Alexei Lanevski. În capul Consiliilor Săteşti Lucoviţa şi Movila s-au situat evreii Mendel Biciuţki şi Iakov Mer. Secretară a Consiliului Orăşenesc Herţa este numită evreica Ada Glikştern. Îngrijorat de situaţia creată, Alexei Şved, primul secretat al comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în primăvara anului 1941, înaintează lui Nikita Hruşciov, Prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un memoriu cu următorul conţinut: „Pe parcursul celor opt luni de existenţă a puterii sovietice în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în raionul Herţa, teritoriul căruia n-a intrat în componenţa Bucovinei, fiind în realitate a României, a fost desfăşurată o intensă activitate în direcţia consolidării puterii sovietice. Reieşind din faptul că populaţia raionului Herţa, cu excepţia oraşului Herţa, unde locuiesc evreii şi a satului Tureatca, unde sunt ucraineni, o constituie românii şi moldovenii, care absolut nu cunosc limba ucraineană sau rusă, iar dintre lucrătorii repartizaţi din regiunile estice numai opt persoane ştiu limba moldovenească, toată activitatea, amintită mai sus, întâmpină mari greutăţi. În baza celor expuse consider că e necesar de examinat problema transformării raionului Herţa în raion naţional moldovenesc sau românesc, alipind la acest raion satele româneşti din raionul Hliboca şi numind în posturile de conducere a raionului persoane care cunosc limba moldovenească”.

Învinuiţi de „agitaţie antisovietică” şi arestaţi de către organele sovietice de represalii

Dictatura stalinistă instaurează pe meleagurile ocupate un regim de jaf şi teroare. Astfel, la 15 august 1940 apare Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. despre naţionalizarea pământului pe teritoriul nordului Bucovinei, conform căruia începând cu data de 28 iunie 1940, tot pământul ţinutului cotropit şi bogăţiile subsolului devin proprietatea statului sovietic. În aceeaşi zi, este emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale, organizaţiilor de consum, transportului feroviar şi fluvial, poştei şi telegrafului. În mâinile statului trec tipografiile, spitalele, farmaciile, instituţiile de învăţământ, casele locuitorilor care s-au refugiat în România. Bunăoară, în orăşelul Herţa sunt naţionalizate prăvăliile, care au aparţinut în perioada interbelică locuitorilor Simcu Vataru, Harabaju Lupu, Moriţ Leibovici, Şoil Aclip, Iosif Aranovici, Haim Blanaru, Haim Caruceru, Nicolae Chifu, David Con, Nuhim Marcovici, Abram Pascaru, Abram Rozen, Noih Segal, Iancu Şmilevici, Ianchel Şpunt. Bolşevicii pun stăpânire pe farmacia lui Gheorghe Popescu. În nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa este introdus sistemul sovietic de impozite. Gospodăriile băştinaşilor erau supuse impozitului agricol, impozitului pe animale, impozitului pe atelaje, impozitului pe clădiri. La şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa-Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planul de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe prşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940″. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri ultimul grăunte. Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinutul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş, „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără de bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind învinuiţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copii minori. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul veşnic în pământurile străine ale Uralului.

Pedepsiţilor li se înfigeau ace de metal sub unghii, vârâţi la carceră, unde trebuiau să stea numai în picioare

E necesar de menţionat că în primul an de dominaţie a puterii comuniste în Ţinutul Herţa, 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, pentru „agitaţie antisovietică” au fost condamnaţi la diferite termene de închisoare 26 de oameni. Chiar din primele zile ale dictaturii staliniste, concomitent cu represiunile economice au început represaliile politice. Organele Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS desfăşoară o amplă activitate în direcţia stabilirii „elementelor social-primejdioase”. A pornit o totală urmărire. O bănuială, o pâră mincinoasă a agenţilor era de ajuns ca oamenii nevinovaţi să fie arestaţi, aruncaţi în fioroasele cazemate bolşevice, supuşi diverselor metode de tortură şi condamnaţi pentru crime pe care nu le-au săvârşit. Victime ale politicii sângeroase, promovate pe acest picior de plai, au devenit ţăranii înstăriţi, foştii primari ai comunelor din ţinut, familiile care aveau rude înrolate în rândurile armatei române. După cinci zile din momentul instaurării puterii sovietice a fost arestată Olimpia Onofrei din satul Lunca. Pe data de 8 iulie 1940, Vasile Nichifor şi Nicolae Gavril şi-au luat rămas bun de la vatra strămoşească, iar la 20 iulie a pornit spre Cernăuţi Ştefan Pogoreanu. După 20 de zile au fost ridicaţi Pintilei Pogoreanu, Nicolae Andriescu şi Toader Pogoreanu. La 7 august au apucat drumul suferinţelor Catinca Anegroaie şi Elena Ilieş. După opt zile a început calvarul pentru Dumitru Posteucă. Primul „element social-primejdios” din localitatea Pilipăuţi a devenit Mihai Huţanu, în vârstă de 43 de ani, agricultor, arestat la 15 iulie 1940. I-a rămas soţia cu şase copii minori. După zece zile a fost ridicată Saveta Horodincă. La 10 august au pornit sub pază spre Cernăuţi Constantin Marcu şi Vasile Budeanu, lăsând în urmă câte o casă de copii. Prima victimă din satul Molniţa a devenit Constantin Gafu, arestat la 20 august 1940. Soţia Catinca, şi cinci copilaşi cu ochii plini de lacrimi şi groază, s-au prins de gâtul ţăranului, care în decursul celor 50 de ani împliniţi n-a săvârşit nici o crimă împotriva Uniunii Sovietice. Omul a fost scos cu forţa din casă, iar cei rămaşi s-au pus pe bocit. Ajuns la Cernăuţi şi întemniţat, împreună cu alţi nenorociţi, în straşnica închisoare N.K.V.D.-istă, a fost supus, ca şi ceilalţi, interogatoriilor şi batjocurilor cu scopul ca molniceanul să recunoască faptul că-i „duşman al poporului”. Pentru atingerea scopului dat, călăii stalinişti foloseau diferite metode. Ei îi înfricoşau pe oameni, ameninţându-i că vor fi arestaţi copiii. Interogatoriile se desfăşurau de cele mai multe ori noaptea, iar ziua nimeni n-avea voie să doarmă. Pedepsiţilor li se înfigeau ace de metal sub unghii, adeseori ei erau vârâţi la carceră, unde trebuiau să stea numai în picioare pe parcursul timpului indicat. Primeau numai peşte sărat, ca să-i chinuiască setea. Mulţi nu puteau să reziste torturilor. Fiind sleiţi de puteri, ei semnau toate hârtiile, ce conţineau învinuiri false. Condamnaţi astfel la diferite termene de închisoare, nevinovaţii apucau drumul gulagurilor staliniste, unde majoritatea a rămas să doarmă somnul veşnic. După 12 zile, a pornit sub pază spre Cernăuţi Victoria Gociu, în vârstă de 40 de ani. Au rămas fără mângâierea mamei patru copilaşi de la patru la 15 ani, care au fost deportaţi mai târziu, împreună cu tatăl lor Toader. Haralampie Palade din Godineşti cade în ghearele călăilor comunişti în ziua de 2 august 1940. După zece luni de interogatorii, Consfătuirea Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 57 din 3 iunie 1941, îl condamnă la opt ani de închisoare pentru faptul că în perioada interbelică a ocupat postul de primar al comunei Godineşti.

În Bucovina de Nord, represiunile s-au desfăşurat în trei etape: anii 1940, 1941 şi 1944-1953

În primul an de putere sovietică, în Ţinutul Herţa au fost introduşi în lista „elementelor social-primejdioase” 57 de persoane, care sunt condamnate la diferite termene de închisoare. Nicolai Kureleak, fost şef de secţie la Procuratura regiunii Cernăuţi, în materialul Represiunile şi reabilitarea, scria: „În Bucovina de Nord represiunile s-au desfăşurat în trei etape: anii 1940, 1941 şi 1944-1953 […] Dosarele erau examinate de judecătoria regională, tribunalele militare, consfătuiri speciale. Toate aceste persoane au fost reprimate fiind încălcată legislaţia penală. Or, când au fost săvârşite presupusele crime, în Bucovina de Nord încă nu era instaurată puterea sovietelor şi, deci, activitatea represivă nicidecum n-a fost îndreptată împotriva statului sovietic”[5] .5 Dorind să scape de fiorosul regim stalinist, românii din Ţinutul Herţa fugeau peste frontiera, care a despărţit frate de frate, soră de soră, părinţi de copii. Treceau în Patria-mamă, în Ţara luminii şi libertăţii”. În informaţia organizaţiei raionale de partid din 30 octombrie 1940, adresată comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei se menţiona: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul, fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”.

În categoria „trădătorilor patriei” au fost incluşi locuitorii ţinutului care au încercat să ajungă în România.

Tot în luna octombrie, opt tineri din localităţile Horbova şi Hreaţca au hotărât să treacă în România, fiindcă nu mai puteau suporta situaţia de jaf şi teroare. În noaptea de 13 spre 14 octombrie 1940, în România au trecut 17 tineri din satele herţene. În seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din ţinut, constituind peste 80 de oameni, s-a îndreptat către frontiera sovieto-română, pe care au trecut-o lângă localitatea Proboteşti. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia Dorohoiului. După evenimentele sângeroase de la Lunca, din iarna lui 1941, intrate în istoria plină de durere a nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva românilor, peste cotropitul colţ de Ţară a coborât păcatul altei tragerii, planificate de către călăii din Kremlin. În primăvara aceluiaşi an, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. Conform indicaţiilor de la Moscova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale. În luna mai, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu suflete pline de ură şi duşmănie, aduşi din toare colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei româneşti, au ajuns la concluzia că principalul „element antisovietic” îl constituie rudele „trădătorilor patriei”. În categoria „trădătorilor patriei” sunt incluşi locuitorii ţinutului, care, începând cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunşi de năzuinţele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România. Unii au avut norocul să treacă hotarul, instalat de veneticii de la Răsărit, alţii nimeresc în mâinile grănicerilor sovietici, fiind condamnaţi de către Consfătuirea Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. la diferite termene de detenţie în lagărele staliniate de muncă corecţională. Rudele lor din actualele raioane Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi din oraşul Cernăuţi apucă drumul calvarului spre Siberii fără de sfârşit. Încep deportările în masă ale locuitorilor din ţinut, puse la cale de către „slăvitul sistem bolşevic”, instaurat pe meleagurile strămoşeşti în ziua de 28 iunie 1940.

PETRU GRIOR, CERNĂUŢI

SURSA: http://www.art-emis.ro

SFÂNTUL DE LA IPOTEŞTI

Sfântul de la Ipotești

eminescu_-_hotarare_sinodDupă revoluție, poezia lui Eminescu a fost considerată depășită, învechită, cei care o iubeau și încercau s-o promoveze erau taxați ca naționaliști, patriotarzi, incapabili de-a înțelege poezia actuală, „adevărat stindard al artei poetice!” Toate aceste manevre nu au fost întâmplătoare. Ele au avut întotdeauna un substrat politic mai mult sau mai puțin cunoscut. Documentele scoase la lumină în ultima vreme ne descoperă o altă realitate, un adevăr cumplit privitor la Eminescu, viața și opera lui. Iată câteva repere în acest sens, deși spațiul este prea puțin pentru a analiza după cuviință problema.

Eminescu n-a murit de sifilis. El a fost asasinat, otrăvit. Era un om perfect sănătos, în culmea puterii sale de creație. Lucra la ziarul „Timpul” și problemele țării erau uriașe. Eminescu era străjerul nației, care, urcat pe metereze, veghea. Ochiul și mintea sa scrutau conjuncturile politice interne și internaționale, descifra manevrele de culise, pe care politicienii vremii le făceau, – cel mai adesea ostile cauzei neamului românesc. Articolele lui Eminescu erau citite pe nerăsuflate de prieteni, de dușmani, de oamenii de rând, așa cum numai ale lui Iorga aveau să fie citite în veacul următor. Eminescu devenise un tribun al poporului român, de care se temeau tot mai mulți dușmani, fie interni, fie externi. Avea un curaj asemenea lui Ioan Botezătorul de-a spune adevărul. Dreptatea și adevărul erau crezul lui și pentru ele se expunea unor pericole extraordinare, care n-au întârziat să vină. Era vremea când în Europa se făceau alianțe politice, se zămisleau planuri de perspectivă, iar România era pusă la masa de joc.

Nu toți politicienii români erau patrioți, mulți s-au dovedit a fi trădători de neam și de țară. Eminescu nu urmărea funcții politice. Le-ar fi obținut cu ușurință, dacă ar fi intrat în cârdășia politicianistă a vremii. El a rămas ziaristul incoruptibil, curajos, patriot, hotărât până în măduva oaselor de a-și sluji neamul și țara. Pe vremea lui, Transilvania și Bucovina nu făcea parte din statul român, ci din Imperiul Austro-Ungar, în timp ce Basarabia era ocupată de Imperiul Țarist. Diplomația austro-ungară se lupta din răsputeri să încheie un tratat cu guvernul român, prin care acesta să declare oficial că renunță la orice pretenție asupra Transilvaniei și elimină pe toți cei care susțin aceste pretenții. Austro-Ungaria, aliată cu Germania și Italia în coaliția numită Tripla Alianță, îi promitea României, în schimb, o anumită protecție. Regele Carol I era german și agrea o asemenea soluție. O parte din politicieni vedeau această manevră ca salvatoare pentru tânărul stat român, care abia își obținuse independența față de Imperiul Otoman.

Mihai Eminescu devenise nu numai incomod, ci și de-a dreptul enervant. Pe lângă nenumăratele articole în care demasca ilegalitățile, interesele de culise, păienjenișurile de afaceri și afaceriști, acte de corupție care atentau la securitatea națională săvârșite de către politicienii români din țară, vedea un mare pericol în tratatul secret ce se plămădea între Austro-Ungaria și statul român. El milita cu toată ființa lui pentru refacerea Daciei Mari, pentru revenirea la patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei și nu putea accepta în ruptul capului să fie contemporanul unui act de-o asemenea gravitate națională. Alături de Ioan Slavici, tribunul Ardealului și de alți tineri junimiști școliți în Occident organizaseră marile serbări de la Putna, de la Iași, de la mormântul sau de la statuia marelui Voievod Ștefan cel Mare. Prin întreaga lui activitate publicistică și politică propriu-zisă el era un militant hotărât să lupte până la ultima suflare pentru unitatea tuturor provinciilor românești.

Documentele scoase la lumină în ultima vreme pun în evidență doi politicieni ai vremii, care i-au purtat sâmbetele marelui poet. În primul rând îl enumerăm pe Titu Maiorescu. Acesta este omul politic și intelectualul, care a rămas în istorie mai bine de un secol drept protectorul lui Eminescu, omul care l-a ajutat cu bani, cu slujbă, ce a suportat cheltuielile spitalizării poetului, care i-a salvat manuscrisele, care i-a publicat o parte din poezii. Iată că istoria descoperă altceva. Dincolo de masca bonomiei, Maiorescu era un dușman înverșunat al lui Eminescu. Un alt politician al vremii, P. P. Carp, ministru pe atunci, negociind la Viena încheierea tratatului amintit mai sus, îi scria lui Maiorescu să facă tot ce se poate ca să-i închidă gura lui Eminescu.

Mari condeieri și patrioți ardeleni, în frunte cu Ioan Slavici, sunt nevoiți să fugă din București, ca să scape de represalii. Eminescu rămâne să ducă lupta și să apere interesul național tot mai singur. Doi buni prieteni ai lui devin uneltele lui Maiorescu, îl prind mișelește și-l bagă în cămașă de forță, ducându-l la spitalul de nebuni. Șeful ospiciului, un oarecare Dr. Șuțu, dă curs indicațiilor politice și-l supune pe Eminescu unui tratament intensiv cu mercur (argintul viu). Ajuns în pragul nebuniei din cauza durerilor imense și a influenței nefaste asupra sistemului nervos a tratamentului, Eminescu e trimis la… Viena, pentru continuarea tratamentului. În realitate, voiau cu orice preț să-l îndepărteze de București, să i se piardă urma. Interesant este că medicii de la Viena nu numai că nu continuă tratamentul distrugător, dar își respectă jurământul și misiunea și-și dau seama de crima ce se săvârșea asupra poetului. Alertați că vor fi dați în vileag, Maiorescu și Carp îl scot pe Eminescu de la Viena și-l aduc la ospiciul de nebuni de la Iași, unde era director un om de încredere al lor, doctorul Iszac. Acesta continuă ,,tratamentul” început de doctorul Șuțu din București până bietul Eminescu moare. Este strigător la cer, că și autopsia a fost o formalitate, probabil tot un comandament politic, menit să acopere crima. Creierul poetului a fost aruncat la gunoi, fără a fi examinat, făcându-se doar mențiunea că era mai mare decât un creier obișnuit.

Geniul neamului românesc, omul care în ceva mai mult de treizeci de ani a cuprins în mintea lui o mare parte din oceanul gândirii omenești de până la vremea lui, poetul nepereche, patriotul total, care a ars ca o torță, luminând prin veacuri calea poporului său, a fost ucis mișelește de oameni fără scrupule morale. Mai mult, ucigașii au știut să-și lustruiască imaginea proprie și să fie cunoscuți de contemporani și următori drept binefăcători și oameni de mare finețe.

Nu era crima aceasta, din păcate, singura din istoria românilor. Amintim aici alte victime precum Nicolae Iorga, I. G. Duca, Virgil Madgearu și mulți alții, pe care numai Dumnezeu îi știe. Nu mai vorbim, că-n străinătate asasinatul politic a fost folosit pe scară largă pentru eliminarea adversarilor politici. Amintim aici doar pe Napoleon, care a fost „tratat” chiar de medicul său cu arsenic, cea mai puternică otravă.

Activitatea și opera lui Mihai Eminescu vor trebui reevaluate în viitor. E prea puțin cunoscută opera lui publicistică, poate mai există multe manuscrise ale sale dosite de „protectorii” săi. Poate că Sfântul Sinod va analiza cu atenție viața și opera lui Eminescu și va ajunge la concluzia că un asemenea Om – Martir trebuie canonizat cât mai curând în rândul sfinților români. Ar fi o măsură reparatorie din partea Bisericii, „mama neamului românesc”, cum el însuși a numit-o.

INCREDIBIL: O CARTE INTERZISĂ

 

EVREUL TEŞU SOLOMOVICI: „NICI UN TREN ROMÂNESC N-A PLECAT VRE-O DATĂ LA AUSCHWITZ CU EVREI!”

Evreul Teșu Solomovici: „Nici un tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!”

”Niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!”

“Din România, niciun evreu n-a pierit la Auschwitz!”

Teşu SOLOMOVICI – „Nu aştept decizia germană, mai ales în nebunia lor de a distruge evreimea europeană, declara Ion Antonescu. Ei bine, la 13 octombrie, când trebuia ca primul tren cu evreii din Arad să plece spre Auschwitz, trenurile şi locomotiva nu au sosit în gara de la Arad. Impacientat, Manfred Freiherr von Killinger, ambasadorul Germaniei, trimisul special al lui Heinrich Luitpold Himmler la Bucureşti, ofiţeri SS dădeau telefoane peste telefoane, nervi, aproape de apoplexie, dar autorităţile române nu răspund. Niciun şef al României nu răspundea la telefoanele agitate, disperate ale căpeteniilor naziste. În felul acesta, niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!

Din toată Europa, evreii erau încărcaţi în trenuri şi trimişi şi transformaţi în cenuşă şi fum. Din România, niciun evreu n-a pierit la Auschwitz!

13 octombrie 1942 este o dată miraculoasă pentru evreimea română. Este o dată despre care prea puţin vorbesc istoricii evrei. Ion Antonescu a dat dispoziţie că orice deportare evreiască încetează. De la 13 octombrie 1942, niciun evreu n-a mai fost deportat din Ţara Românească. Există unii istorici care spun, care interpretează acest gest antonescian astfel : “Ei bine, era căderea de la Stalingrad, războiul era pe sfârşite…”. Nu, nu era căderea de la Stalingrad. Stalingradul a căzut abia în ianuarie 1943, aproape şase luni mai târziu. La acea dată, armatele germane erau ocupante ale întregii Europe, armatele germane şi române luptau în Caucaz, se pregăteau de asaltul Stalingradului, deci decizia mareşalului Ion Antonescu trebuie căutată în altă parte. Nu pentru că i-ar fi iubit pe evrei a oprit el deportările. Antonescu a declarat foarte clar: “Eu nu-i iubesc pe evrei şi vreau ca să purific ţara de străini, de evrei, de unguri, de lipoveni, de ţigani, de tot elementul străin. Dar, în această politică a lui de purificare a României, Antonescu nu s-a gândit niciodată să adopte soluţia la care era presat de Berlinul nazist, adică “soluţia finală”. De acolo trebuie pornit la orice analiză când se vorbeşte ce s-a-ntâmplat la 13 octombrie 1942. El vedea, ca o soluţie pentru purificarea României, plecarea străinilor din România. Plecarea evreilor. Să plece cu toţii în Palestina, să plece-n America, să plece unde vor. Să nu rămână în România. Am insistat asupra acestui moment pentru că mi s-a părut interesant şi pentru ştiu că a existat întotdeauna în emisiunile de televiziune, de la diferite televiziuni, întrebarea: de ce credeţi că i-a salvat Antonescu pe evrei? Am vrut să accentuez, să insist asupra cuvântului “salvat”, pentru că nu a fost vorba de o salvare în sensul unei iubiri, unei subite filosemitii a mareşalului faţă de evrei, ci a fost pur şi simplu un calcul românesc, o exprimare a orgoliului românesc, a orgoliului mareşalului. El nu a suportat să vină nişte nemţoi, să vină nişte oameni din Berlin şi să dicteze ei ce să se facă în Ţara Românească cu evreii din România. Evreii din România sunt evreii mei, susţinea Antonescu. Rezolvarea problemei evreieşti este o problemă românească şi nu se va decide la Berlin.

“Fără ură şi fără părtinire. Am vrut să scriu o carte cinstită. Să mă pot uita în ochii cititorilor mei”.

Cartea mea atacă, tratează câteva probleme de mare îndrăzneală încât mi-e capul plin de cucuie din partea conaţionalilor mei, care nu văd bine că un evreu a scris această carte despre Antonescu. Am vrut să fiu istoric şi încă din antichitate un singur lucru se cerea istoricilor: sine ira et studio, fără ură şi fără părtinire. Aşa am vrut să fie scrisă această carte. Am vrut să scriu o carte cinstită, să mă pot uita în ochii cititorilor mei. Dacă am reuşit acest lucru, dumneavoastră o veţi decide. Tot anticii spuneau că fiecare carte are destinul ei. Destinul acestei cărţi dumneavoastră îl decideţi, cititorii. Am spus că multe lucruri puteau fi exploatate de mine contra mareşalului, dar n-am făcut-o. Un capitol întreg din carte vorbeşte despre “sifilisul” mareşalului. Dumneavoastră ştiţi că foarte mulţi au scris despre faptul că mareşalul ar fi fost bolnav de sifilis. Ei bine, vine Teşu Solomovici, un evreu, şi spune că nu este adevărat! Mareşalul Ion Antonescu era bolnav, suferea de o “boală misterioasă”. M-am încuiat la Arhivele Naţionale şi am cercetat cu luare aminte Arhiva Antonescu. Spre marele noroc al celor care studiază istoria vieţii şi a faptelor mareşalului s-au păstrat două documente esenţiale. E vorba de Registrul istoric al mareşalului Ion Antonescu, şase volume folio şi trei volume, Jurnalul mareşalului Ion Antonescu. O echipă de istorici erau ataşaţi cabinetului guvernamental ca să scrie tot ce se întâmplă cu mareşalul Antonescu 24 de ore pe zi. Aceste două documente esenţiale au fost salvate de un patriot. Când ruşii au pătruns în România şi au luat toată arhiva Antonescu, un arhivar patriot a ascuns Registrul istoric şi Jurnalul lui Antonescu, şi aşa s-au salvat pentru posteritate aceste două documente esenţiale. Am luat pagină cu pagină, şi Jurnalul şi Registrul, şi acolo scrie: azi, 14 octombrie 1941, mareşalul suferă de o indispoziţie, a rămas acasă. În altă dată a rămas acasă, nu a mers la serviciu, a avut temperatură. Acest lucru se repetă într-atât încât Hitler, îngrijorat că cel mai fidel tovarăş al lui de război, de luptă, de idei este suferind, i-a trimis propria lui bucătăreasă, care să-i facă mâncarea, bănuind că s-ar opera asupra lui o otrăvire lentă. Şi acest lucru este notat în Registru. Mai târziu, îi trimite doi medici celebri din Berlin să-l consulte. Apoi, i-l trimite pe cel mai bun doctor din Viena. Şase sau opt doctori celebri din România îl consultă adesea. Boala, sau bolile mareşalului Antonescu nu au putut fi detectate cu precizie, dar a fost bolnav. Nu a avut faza terţială a sifilisului şi acest lucru eu, Teşu Solomovici, îl spun clar şi răspicat în această carte.

“Mareşalul Ion Antonescu a fost împotriva a ceea ce Hitler denumea “soluţia finală”.

Ion BĂDOI – Domnule Teşu Solomovici, faceţi afirmaţii deosebite. Spuneţi că niciun tren din România nu a plecat spre Auschwitz încărcat cu evrei în timpul mareşalului Ion Antonescu…

Teşu SOLOMOVICI – Da, în cartea pe care am scris-o ( Mareşalul ION ANTONESCU – o biografie) şi pe care o lansez la târgul de carte Gaudeamus 2011, m-am ocupat in extenso de acest aspect al aşa numitei salvări a evreimii române din vechiul Regat. E vorba de Transilvania de sud, Banat, Moldova, Muntenia, Dobrogea. Antonescu s-a opus planurilor germane, s-a opus presiunilor lui Himller, ale lui Adolf Eichmann, killer-ul evreimii europene, s-a opus ca evreimea română să fie transportată la Auschwitz. El a fost, de fapt, împotriva a ceea ce germanii, Hitler denumea soluţia finală. Nu din dragoste pentru evrei în mod deosebit, ci ca om de stat român, ca un om cu un orgoliu naţional fără margini, cu o fibră naţionalistă românească deosebită. El spunea că evreii din România sunt evrei cetăţeni ai României şi în România decid românii. În acest sens, el era pentru soluţia purificării României prin plecarea străinilor din ţară. Nu prin exterminarea lor. Prin plecarea străinilor, prin această sintagmă intra, de fapt, şi plecarea evreilor. Pentru evreimea română, acest lucru a fost miraculos şi-n acest sens se poate vorbi de miracolul care s-a săvârşit la 13 octombrie 1942 când mareşalul Ion Antonescu a spus nu, şi din acea clipă n-au mai existat deportări din Ţara Românească.

Războiul lui Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul sovietic a fost un război just, un război naţional, un război drept.

Ion BĂDOI – Domnule Teşu Solomovici, putea fi mareşalul Ion Antonescu altfel decât un om al epocii sale?

Teşu SOLOMOVICI – ( se gândeşte câteva clipe, îşi drege glasul uşor într-un zâmbet aproape imperceptibil, mă priveşte cu atenţie). E o întrebare capcană, domnule Bădoi!?

Ion BĂDOI – Nu, este o întrebare legitimă…

Teşu SOLOMOVICI – În epoca respectivă au existat două tabere. A existat tabăra democrată , care includea aliaţii, adică englezii, americanii, francezii liberi, polonezii liberi, neozeelandezii, australienii, canadienii, ruşii şi era cealaltă tabără, tabăra Axei, adică a Germaniei naziste, a Italiei fasciste…

Ion BĂDOI – Dar celelalte ţări democratice, aşa cum le numiţi dvs., şi aşa este, le numiţi corect, nu aveau un pământ românesc cotropit de către ruşi…

Teşu SOLOMOVICI – Tocmai acest lucru, cine va citi cartea mea, “Mareşalul Ion Antonescu – o biografie”, va observa că eu insist asupra acestui lucru. Războiul lui Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul sovietic a fost un război just, un război naţional, un război drept. Numai că, eu sunt de părere, şi ca mine, în privinţa asta, sunt de părere liderii istorici ai României, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, care i-au trimis mareşalului nenumătare scrisori şi memorii prin care i-au spus că războiul românesc se termină la Nistru, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Antonescu, dintr-un exces de fidelitate faţă de Hitler, dar şi de uniforma militară şi megalomanie militară, a împins armatele române în război până în stepele Caucazului şi a provocat moartea a 600 000 de soldaţi. Implicit, a trebuit să administreze Transnistria, care a fost un cimitir pentru evreimea basarabeană şi bucovineană şi, în acest sens, a fost el judecat şi condamnat.

“Între evrei şi Antonescu nu va exista niciodată pace”. 

Ion BĂDOI – Faceţi afirmaţii curajoase, nu neapărat pentru reabilitarea mareşalului Ion Antonescu, dar sunteţi într-o evidentă contradicţie cu aproape toată comunitatea evreiască din România şi din întreaga lume care vede în el un adevărat călău.

Teşu SOLOMOVICI – Nu, nu este vorba chiar de o contradicţie. Eu trag nădejde că oamenii luminaţi din conducerea comunităţii, liderii evreimii româneşti şi mondiale, istoricii conaţionali vor citi cu atenţie cartea şi vor vedea demersul sofisticat al cărţii. Eu nu-i ridic mareşalului Ion Antonescu o statuie, dar eu nu pot să nu recunosc că decizia lui îndrăzneaţă de la 13 octombrie 1942, prin care a spus Nu pretenţiilor asasine ale Berlinului nazist de a duce evreimea românească la Auschwitz, este un act istoric de netăgăduit. Şi eu trag nădejde că până la urmă, ca întotdeauna, adevărul va triumfa.

Ion BĂDOI – O parte a poporului roman, clasa politică românească, îşi asumă greşelile din timpul, să zicem, dictaturii antonesciene. Şi este drept să ne asumăm trecutul. Totuşi, se vede o încrâncenare din partea anumitor comunităţi evreieşti…

Teşu SOLOMOVICI – Nu e vorba de o încrâncenare. Eu am mai spus, între evrei şi Antonescu nu va exista niciodată pace. De altfel, nici mareşalul nu şi-a dorit o asemenea pace şi cu atât mai puţin evreii care au suferit în anii în care mareşalul Ion Antonescu a guvernat. Cred că este mai mult un accident de percepţie. Până la urmă, adevărurile se vor decanta şi lucrurile vor rămâne aşa cum trebuie în istorie. Mareşalul Ion Antonescu a fost un om care a făcut lucruri bune pentru lumea românească şi pentru istoria României. A făcut şi lucruri rele, din cauza cărora au suferit şi românii şi evreii, şi pentru aceste lucruri rele pe care le-a făcut a plătit cu viaţa.

Ion BĂDOI – Domnule Teşu Solomovici, în speranţa că vom avea posibilitatea să mai discutăm despre această perioadă deosebit de sensibilă şi dureroasă din istoria României, dar şi a evreimii româneşti, vă rog să adresaţi câteva cuvinte cititorilor “Opiniei Teleormanului”.

Teşu SOLOMOVICI – Eu trag nădejde că şi cititorii din Teleorman, care ştiu că sunt oameni deştepţi, luminaţi, oameni cu picioarele pe pământ, dar şi cei din afara graniţelor care vă citesc, vor citi cartea mea şi vor constata că ceea ce mi-am dorit aşa este. Dorinţa mea a fost de a scrie o carte cinstită! Aveţi libertatea, aşa cum mi-aţi solicitat, să reproduceţi orice fragment doriţi din carte în nădejdea că cititorii vor cumpăra totuşi cartea!

Ion BĂDOI – Vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră şi vă felicit încă o dată pentru curaj, perseverenţă şi pentru obiectivitate.

Dialoguri fundamentale cu Teşu Solomovici, istoric, scriitor
Preşedintele Centrului Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv

sursa: Opinia Teleormanului

SURSA: http://www.ioncoja.ro

UCRAINA, O ŢARĂ NORMALĂ ?

ucraina_stemaDe peste zece ani de zile a fost enunţată soluţia, vehiculată de diverşi analişti şi sociologi pentru transformarea Imperiului Sovietic de Apus – Ucraina – într-o țară normală. Nu este o noutate pentru nimeni faptul că Ucraina este un stat multinaţional creat artificial din teritorii „moştenite” de la fosta U.R.S.S., din care multe nu i-au aparţinut niciodată până la 1940: nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei, estul Poloniei cu Lvovul, Maramureşul istoric, Crimeea, ş.a. Statul ucrainean „independent” a fost recunoscut de marile puteri pe baza unui tratat şantazist (recunoaştere contra anihilării arsenalului nuclear), nerecunoscut acum de Putin, tratat care nu are nicio legătură cu realitatea geografică, istorică, etnică şi economico-socială regională din Ucraina şi Estul Europei. Deasemenea, acest stat aşa-zis naţional (în realitate, prin autonomia Crimeii, Ucraina a fost de la început un stat federal şi nu naţional – o altă minciună care stă la baza naşterii Ucrainei) s-a creat prin încălcarea unor tratate şi principii diplomatice de bază, care-l fac deosebit de vulnerabil. Statele occidentale au denunţat – ca şi Duma de stat rusească -, anexa secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, fapt ce a dus la unificarea Germaniei şi independenţa Ţărilor Baltice, ceea ce a constituit încălcarea, pentru prima oară, a Tratatului de la Helsinki din 1975. A urmat destrămarea Iugoslaviei – a doua încălcare a acestui Tratat -, încălcări care conduc automat la nulitatea Tratatului de la Helsinki şi la revenirea prin negocieri (pornind de la schimbarea configuraţiei etnice), la frontierele stabilite prin tratatul de la Paris din 1919/1920. Aceste acte politico-diplomatice şi încălcări de tratate în vigoare acceptate de marile puteri nu au avut niciun efect în sensul refacerii, măcar parţiale (pe bază de negocieri, pornind de la principiul etnic), a teritoriului fostului regat al României, în graniţele sale fireşti şi legale din mai 1940, încălcându-se grav principiile precedenţelor diplomatice şi justiţiei internaţionale statuate prin dreptul internaţional! Ar mai fi de adăugat şi politica dezastruoasă faţă de naţionalităţile conlocuitoare, lipsa totală a reformelor şi mai ales a voinţei de a face reforme din cauza corupţiei endemice, ca şi modul şmecheresc în care s-a acordat cetăţenia ucraineană, pentru care, desigur, Ucraina trebuie să dea explicaţii. Pentru românii din Ucraina: „Conform Dreptului Internaţional şi al dreptului Libertăţilor Cetăţeneşti din Carta ONU, Românii din Ucraina (şi nu numai) nu pot fi consideraţi încă cetăţeni ucraineni, pentru că, în anii 1992/1993 au fost făcuţi cetăţeni ai Ucraineifără voia lor (nu i-a întrebat nimeni pentru ce cetăţenie optează după destrămarea URSS). Li s-au adunat paşapoartele într-o zi sub pretextul unor modificări, ca după câteva zile să li se înapoieze ştampilate cu menţiunea„Cetăţean ucrainean”. Or se ştie că în toată lumea cetăţenie se dobândeşte prin naştere sau la cerere. Unde sunt cererile românilor pentru acordarea cetăţeniei ucrainene? Nicăieri! Pentrucă nu există! Atunci, despre ce stat vorbim?!”. Având în vedere toate aceste realităţi, nu există decât o soluţie pentru gestionarea crizei ucrainene: restabilirea prin negocieri şi referendum după principiul etnic (ştiind că sunt deja zeci de mii de români autohtoni din Ucraina care au obţinut cetăţenia română), a vechilor teritorii dinainte de 28 iunie 1940. Tot se împlinesc în acest an 75 de ani de la agresiunea sovietică împotriva României din 27/29 iunie 1940, iar în 2016/2017 România şi Ucraina pot renegocia Tratatul din 1997 – un tratat ilegal şi prost conceput (în fapt, un act de trădare naţională comis de Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul României, care a ratificat tratatul prin Legea nr.129/1997 – n.r.) şi ulterior, scindarea (federalizarea) Ucrainei prin Respectarea tratatelor internaţionale, a principiilor diplomatice. Ucraina nici acum nu doreşte să respecte cerinţa U.E. de a se intra în normalitate prin recunoaşterea dublei cetăţenii şi a Dreptului Internaţional, astfel încât să poată fi constituite entităţi naţionale (administrativ teritoriale) independente (autonome) guvernabile.

Notă: Conform dialecticii lui Hegel, dacă o problemă social-politică gravă (criză, tulburări şi tensiuni interne acumulate în timp) a unui sistem socio-uman nu poate fi soluţionată prin intervenţia ştiinţifică, obiectivă şi oportună a subsistemului de conducere, conform liberului arbitru pe care Dumnezeu ni l-a dat, atunci acea problemă se rezolvă prin autoreglaj, căci Dumnezeu nu lasă probleme nerezolvate, chiar cu preţul disoluţiei Sistemului, adică prin dictatură, război, foamete, epidemii şi situaţia poate reveni la normal prin naşterea altui sistem social mai bun pentru oameni, dar numai cu mari sacrificii şi jertfe umane. Iată necesitatea cunoaşterii filosofiei şi dialecticii bazate pe principiile creştinismului. Ce pretenţii putem avea de la aceşti conducători? Pot ei înţelege filosofia şi diplomaţia dreptului când nu cunosc şi nici nu vor să cunoască Istoria adevărată, obiectivă, a popoarelor?

ALEXANDRU TEODOREANU

SURSA: http://www.art-emis.ro

Image

DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ PENTRU ISTORICUL, ARHIVISTUL ŞI JURNALISTUL ALEXANDRU MORARU

11535790_10200699953777616_5375118698260206397_n