CRIMĂ RITUALĂ ?

Acuzatia de omor ritual
O suta de ani de la pogromul de la Chisinau

de Andrei Oisteanu

De la deicid la infanticid

În termenii lui Ioan Hrisostom, din cauza “odioasei ucideri a lui Hristos”, pentru evrei “nu este posibila nici mantuirea, nici indulgenta, nici iertarea”. În Evul Mediu, însa, acuzatia de deicid începuse sa-si cam toceasca coltii. Sigur ca evreul era urat în continuare din acest motiv, dar era vorba cumva de un evreu abstract, un “evreu imaginar”. Crestinului medieval îi era mai dificil sa-l urasca cu patima pe “evreul real” – contemporan si concitadin – pentru o executie, fie si a lui Cristos, înfaptuita de “evreul imaginar” cu secole în urma. Se pare ca, dupa mai bine de un mileniu, chiar si “crima crimelor”, “uciderea lui Dumnezeu”, începea sa se prescrie. Deicidul devenea istorie, daca nu chiar legenda.

În vederea înlocuirii sau a dublarii acuzei de deicid, cea mai puternica învinuire adusa evreilor a fost cea de infanticid ritual. Eficienta acestui tip de inculpare este evidenta. Din abstracti, toti termenii ecuatiei devin extrem de concreti. De data aceasta, pasamite, victima ar fi un copil, cunoscut de toata comunitatea. Ucigasii n-ar mai fi niste “evrei imaginari”, care ar fi ucis “nu se stie cand” si “nu se stie unde”, ci “evrei reali”, care locuiesc “chiar în targul nostru”. În fine, ar fi vorba de o crima, chipurile, “efectiva”, si nu de una legendara, înfaptuita într-un timp imemorial. Totusi, acuzatia de infanticid nu este complet autonoma. Ea se naste din acuzatia de deicid si ramane într-o relatie ancilara fata de aceasta, avand menirea de-a o reactiva. Asa se explica faptul ca presupusa victima ar fi, de regula, un baiat (mai rar o fata), “crima rituala” ar avea loc în Vinerea Mare (cand se comemoreaza moartea lui Isus), iar modus operandi ar relua, pasamite, unele elemente ale torturarii si crucificarii lui Isus.

Compromiterea adversarului religios

De-a lungul timpului, nu numai evreii au fost acuzati ca practica astfel de ritualuri sangeroase. Era un mod infailibil de a compromite pe “celalalt”, si anume un adversar religios. În secolul al II-lea, chiar crestinii au fost învinuiti de romani ca ar practica omuciderea rituala. Actiunea era motivata de faptul ca pe atunci crestinismul (religio ilicita) era o secta iudaica din ce în ce mai populara, deci din ce în ce mai periculoasa. Astfel de calomnii erau sustinute cu citate din evanghelie: “De nu veti manca trupul Fiului omului si nu veti bea sîngele lui, nu veti avea viata în voi” (Ioan, 6, 53). Peste doar cateva secole, însisi crestinii au început sa foloseasca astfel de acuzatii, îndreptandu-le împotriva propriilor adversari.

Evreii au fost principalele victime ale acestor calomnii. Legenda infanticidului practicat de evrei a fost cea mai puternica, a durat cel mai mult (secolele XII-XX) si a avut cele mai sangeroase urmari. Povestile cu evrei care ar fura copii crestini, i-ar ucide în mod barbar si le-ar folosi sangele la prepararea azimei pascale au dat nastere în Europa unor adevarate psihoze colective. Psihoze care au ridicat nivelul antisemitismului la cote paroxistice si care au generat procese inchizitoriale, executii, arderi pe rug, dar si masacrarea si expulzarea unor întregi comunitati evreiesti.

Cea mai veche atestare documentara medievala de acuzare si condamnare a unor evrei pentru delictul de infanticid ritual si de hemofagie dateaza din 1144 (Norwich, Anglia). Acesta a fost doar fitilul bombei. Spiritul anti-iudaic al cruciadelor a creat atmosfera propice unei uriase deflagratii în toate tarile vest-europene. Procesele, expulzarile si pogromurile avand acest tip de motivatie s-au tinut lant pana la sfarsitul secolului al XV-lea în toata Europa de Vest. Fenomenul scapase de sub control, astfel ca s-au simtit obligati sa intervina mai multi împarati (Frederic II, de pilda) si Papi (Inocentiu IV, Grigore X). “Este complet falsa credinta unor crestini – spunea Grigore X în 1272 – ca evreii ar omorî în taina baieti crestini si ar aduce ca sacrificiu inima si sangele lor. Legea evreilor le interzice în mod expres sa aduca sacrificii si sa consume sange. Ei nici macar nu au voie sa consume sangele animalelor”.

În secolele XII-XV s-au produs mai multe valuri succesive de expulzari si migrari în masa ale evreilor dinspre vestul si centrul Europei catre est. Legenda infanticidului ritual a migrat si ea pe creasta acestor valuri. Inculparea evreilor pentru delictul de omor ritual s-a deplasat treptat spre rasarit, astfel ca în secolele XV–XX manifestari de acest gen sunt atestate cu predilectie în centrul si apoi în estul Europei.

Omor ritual” în Tarile Române

Acuzatiile de infanticid ritual în spatiul românesc sunt înregistrate relativ tarziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminari erau urmate de tulburari violente. În 1710, de pilda, la Targu Neamt au fost linsati 5 evrei si pusi în lanturi alti 22, pe motiv ca ar fi ucis un copil crestin: “caci le trebuie lor sange de Pasti”. Este cea mai veche atestare documentara a unui astfel de caz în arealul românesc. Vazand ca violentele asupra lor sunt gata sa ia amploare, evreii au trimis soli la Iasi, la Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la fata locului doi oameni de încredere. “Oamenii venira si cercetara si cautara bine si vazura ca fals si neadevarat e”, se consemneaza într-un document din epoca. S-a stabilit ca “evreii sa fie sloboziti”, iar calugarul care a înscenat asa-zisul omor ritual “sa fie pus în casa de nebuni în tot timpul vietii sale”. În 1726 a avut loc o inculpare similara a evreilor din targul basarabean Onitcani (Orhei). S-a spus atunci ca “bezzaconicii jidovi” (“evrei fara de lege”, cum i-a numit Ion Neculce în Letopiset) ar fi “furat în ziua Pastilor un copil [crestin], cam de cinci ani” (Cronica Ghiculestilor). “Sangele [baiatului] l-au împartit, punandu-l în butoiase, si l-au trimis marelui haham din Cracovia si hahamului din Dubasari.” Procesul înscenat celor patru evrei învinuiti a avut loc la Iasi, fiind condus cu mare zarva de însusi domnitorul Mihai Racovita, care a încercat sa-i santajeze pe evrei si “sa-i pagubeasca de bani”, scrie cronicarul. Pana la urma, inculpatii au fost achitati. “Din pricina lacomiei sale de bani”, se scrie în Cronica Ghiculestilor, lui Racovita Voda “i-a sosit mazilirea” de la Istanbul, imediat dupa încheierea farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra societatii, astfel ca povestea a fost reluata în nu mai putin de trei cronici moldovenesti din secolul al XVIII-lea.

În vremea domniilor fanariote astfel de evenimente au avut loc mai mereu în Tarile Române. Studiind aceasta epoca, Pompiliu Eliade scria urmatoarele în 1898: “Lumea le pune în seama [evreilor] tot soiul de lucruri ciudate: în saptamana Pastelui Evreiesc si în saptamana Pastelui crestin, oamenii îsi tin copiii închisi în casa, de teama ca evreii sa nu-i fure si sa le suga sangele, ca sa-l puna în «azima» lor; si, daca se întampla vreodata sa dispara vreun copil, întreaga populatie cere sus si tare ca toata evreimea sa fie supusa la cazne”.

Masacrul din Galati

În secolul al XIX-lea, în orase din Moldova (Iasi, Roman, Galati, Bacau, Piatra Neamt s.a.), sunt atestate cele mai multe acuzatii de acest gen, cu urmarile cele mai grave. Tulburarile violente de la Galati, care au avut loc de Paste în 1859, sunt simptomatice: au fost înregistrati morti si raniti, au fost distruse sinagogi, au fost arse sulurile Legii, au fost devastate casele si pradate pravaliile, iar autoritatile, în loc sa pedepseasca pe instigatori, i-au arestat pe evrei. Bancherul Rothschild însusi a intervenit pe langa Cuza Voda, cerand protectie pentru evreii din Galati. Îngrozit de aceste evenimente si nestiind ce sa apere mai întîi, “pe hebreii masacrati în pamant român sau onoarea proprie a românilor”, carturarul Ion Heliade-Radulescu scria urmatoarele într-un articol intitulat “Masacru din Galati”: “Populatia afla pretext de prada, de ucideri si de cele mai neomenoase crime; multi hebrei fura ucisi si mai multi vulnerati si batuti, casele hebreilor toate violate si pradate. Doua sinagogi sparte si despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora calcate în picioare. Hebreii nu mananca la copii în Englitera, nu în Franta, nu în Germania, nu pe nicaieri, pe unde oamenii începura a deveni oameni. Pe unde mai sunt acuzati de asemenea neomenoasa fapta? Pe acolo pe unde popolii mai sunt înca barbari sau demi-barbari. Hebreii, iar o zicem din convictia noastra cea mai intima, nu sunt si nici n-au fost vreodata popolul sau natia care sa manînce la oameni sau la copii de oricare stirpe sau credinta; în religia lor nu se afla asemenea precept inuman si barbar; stirpea lor din origine n-a fost stirpe de salbateci si antropofagi. Din contra.” “Nici însusi în Rusia hebreii nu mananca la copii”, scria Ion Heliade-Radulescu în 1859. Carturarul român se însela, pentru ca în Rusia, în secolul al XIX-lea si chiar în primele decenii ale secolului XX, se credea ca evreii practica infanticidul ritual. Acesta a fost, de altfel, motivul declansarii pogromului din 1903, de la Chisinau (pe atunci, în Rusai tarista) si a procesului intentat lui Mendel Beilis, în 1911-1913, la Kiev.

Pogromul de la Chisinau

Se considera ca autorul moral al pogromului de la Chisinau este politicianul de extrema dreapta Pavalachi A. Crusevan. Acesta era un moldovean rusificat, care de cativa ani – prin intermediul ziarului sau Bessarabetz (“Basarabeanul”) – sustinea o întreaga campanie pentru expulzarea si exterminarea evreilor din zona. Crusevan l-a invitat la Chisinau chiar si pe parlamentarul român ultranationalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iasi, care a tinut mai multe conferinte incendiare, în care si-a prezentat doctrina antisemita. Amandoi au proclamat ca masacrul va avea loc de sarbatoarea Pastelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevar, ziarul lui Crusevan a anuntat chiar înaintea Pastelui ca în targul Dubasari, pe malul Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui baiat crestin. Simptomatic este faptul ca nu au reactionat masele din Dubasari, ci cele din Chisinau si din împrejurimi (incitate în prealabil), care au navalit înarmate în cartierele evreiesti. Îngrijorat de cursul evenimentelor, marele rabin din Chisinau a cerut episcopului crestin sa nege în mod public zvonul absurd. Dar “acest înalt preot – scria un ziarist rus – a declarat public ca el însusi crede în povestea ca evreii folosesc sange de crestin în scopuri rituale”. Episcopul a turnat astfel gaz peste focul pogromului. La randul lor, soldatii nu au intervenit, pe motiv ca guvernatorul ar fi “asteptat ordine” de la tarul Nicolae al II-lea si nu le-ar fi primit, iar politistii, în loc sa ia masuri de protectie a evreilor, le indicau razvratitilor casele în care acestia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonati în fata maselor isterizate. Urmarile au fost pe masura: 50 de morti, sute de grav raniti, 800 de case si 600 de pravalii distruse si pradate etc.

Mai multi scriitori rusi (Lev Tolstoi, Maxim Gorki, V. Korolenko s.a.) au adoptat o pozitie publica vehementa împotriva celor responsabili de producerea pogromului. Poemul Orasul macelului, scris imediat dupa pogrom de poetul odessan Haim Nahman Bialik, nu deplangea nici violenta oamenilor simpli, nici indolenta autoritatilor, ci pasivitatea si resemnarea evreilor. “Ce vor aceste umbre pe zid?”, se întreaba Dumnezeu în poemul lui Bialik. “De ce îsi întind mîinile catre mine? / Nu are niciunul un pumn?” (Pun între paranteze faptul ca scriitorul-reporter F. Brunea-Fox a preluat si el acelasi titlu, Orasul macelului, atunci cand a scris o carte despre pogromul legionar de la Bucuresti, din ianuarie 1941). Pogromul din 1903 de la Chisinau i-a socat pe evreii din aceasta parte a continentului, intensificand emigrarea lor spre America, Europa de Vest si Palestina. “Sionismul este fiica antisemitismului”, constata Adolphe Stern în 1910, preluînd o idee a lui Theodor Herzl.

Cei care au ramas pe loc au înfiintat si organizat unitati evreiesti de autoaparare. A fost un act care a declansat un proces istoric, de modificare a mentalitatii de veacuri a evreilor. Un episod dintr-o povestire autobiografica (Prima dragoste), scrisa prin anii ’20 de prozatorul Isaac Babel, este simptomatic în acest sens. În timpul pogromului din 1905, desfasurat la Nikolaev pe Bug, copilul de 11 ani îsi priveste cu umilinta tatal tarandu-se în genunchi si cersind mila în noroi, la picioarele calului unui ofiter cazac. Bunicul fusese ucis, iar pravalia tatalui devastata. Închizandu-si ochii, copilul se imagineaza facand parte dintr-o grupare evreiasca de autoaparare, tragand cu pusca în pogromisti.

Prin organizarea, dupa 1920, a fortelor de aparare din Palestina (Haganah), ca si prin revolta din 1943 a evreilor din ghetoul varsovian, aceasta noua mentalitate si-a dat adevarata masura. În România, primele unitati evreiesti de autoaparare care si-au dovedit eficienta au fost cele organizate în cartierul evreiesc din Bucuresti în timpul tulburarilor din noiembrie 1918.

Supravietuiri în spatiul politic

Dupa pogromul de la Chisinau, în spatiul românesc nu au mai fost înregistrate tulburari sangeroase sau procese juridice avand ca motiv acuzatia de omor ritual. Totusi, mai ales în perioada interbelica, aceasta legenda si-a continuat cu oarecare succes destinul în cartile, articolele sau discursurile unor publicisti si politicieni români de extrema dreapta. Timp de secole, stereotipul se întiparise prea puternic în mentalitatea populara pentru a nu fi fost speculat în scopuri politice. În 1922, ziarul Apararea Nationala – editat de A.C. Cuza si Nicolae Paulescu – publica în fiecare numar “cazuri autentice” de omor ritul practicat de evrei de-a lungul secolelor. Concluzia cu care s-a încheiat acest serial a fost urmatoarea: “Sunt nenumarate alte cazuri dovedite si descrise de autori pe baza marturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeste acelasi lucru: omorul se savarseste în mod barbar, victima e chinuita, de cele mai multe ori imitandu-se chinuirea lui Isus Cristos, sangele victimei se scurge în vase si e întrebuintat la tot felul de rituri salbatice. Aceste spicuiri din istorie le-am putea duce la infinit”. Tot atunci, aceiasi oameni au reeditat cartea Înfruntarea jidovilor (1803), scrisa de un pretins rabin convertit, care, chipurile, “demonstra” autenticitatea infanticidului practicat de evrei. Pe aceasta tema, deputatul evreu Adolphe Stern a rostit în 1922 o interpelare în Parlamentul României. Peste zece ani (1932), parlamentarii evrei au protestat din nou împotriva acuzatiei de infanticid ritual, adusa evreilor de A.C. Cuza în ziarul iesean Curentul studentesc, editat de Asociatia Studentilor Crestini, condusa de C.Z. Codreanu.

Presupusele cazuri de “omor ritual” practicat de evrei n-au fost – pentru Nicolae Paulescu – numai autentice “spicuiri din istorie”, dar si o metafora a “sugrumarii” românilor de catre “o rasa infama de raufacatori”. Încercand sa-i convinga pe cititorii aceleiasi publicatii (Apararea Nationala) ca “expulzarea jidanilor [din România] se impune în mod imperios”, Paulescu scria în 1923 ca “puii de jidani”, “lipitori umflate de sange românesc”, vor ca “românii sa moara pe tacute (ca în omorul ritual)”. Aceeasi metafora, centrata pe imaginea evreului ucigas si hemofag, se regasea frecvent în marsurile legionarilor români: “Priviti cum ghiarele lui Iuda / Adanc se-nfig în trupul meu, / Priviti cum sangele meu curge, / Priviti cum jidovii mi-l beu!”.

O atitudine insolita a avut Nae Ionescu, în prefata romanului De doua mii de ani…, al lui Mihail Sebastian, publicat în 1934. Filozoful admite ca povestea cu “omorul ritual” practicat de evrei e doar “un basm”. “Dar de ce se plang evreii?”, se întreaba el retoric. Oare nu au existat basme similare referitoare la crestini? “Si evreii nu au ei oare nici o vina, n-au avut ei nici un rol în raspandirea acestor basme? Iata dara, istoria nu face decat sa se repete”. Trecand peste faptul ca nu evreii, ci romanii au pus pe seama primilor crestini astfel de “basme”, ramane cinismul de care a dat dovada Nae Ionescu în acest paragraf si în toata prefata. Într-un fel, Sebastian i-a raspuns lui Nae Ionescu chiar în volumul pe care acesta l-a prefatat: “Ce i-as reprosa antisemitismului, înainte de orice, – afirma protagonistul romanului – ar fi lipsa lui de imaginatie: «masonerie, camatarie, omor ritual». Si pe urma? Vai cat e de putin! Vai cat e de sarac!”

În tarile comuniste, dupa Holocaust

Pe langa acuzatia de folosire a sangelui în scopuri rituale, o serie de alte aspecte (felul special în care sunt taiate animalele la evrei, cu interdictii rituale în privinta sangelui, precum si alte norme legate de mancarea cosher) au facut din “evreul imaginar” o fiinta suspecta. La acestea se adaugau legendele privind evreii care infesteaza fantanile, doctorii evrei care-i omoara pe crestini, carciumarii evrei care otravesc bauturile etc. etc. Este o întreaga mitologie, cetoasa si confuza, creata timp de mai multe secole, care facea din evreu un tip suspect, asociat cu infanticidul ritual, hemofagia, vampirismul, canibalismul, obiceiuri culinare stranii, murdaria, microbii, sange infestat, otrava, crima, vrajitorie, ritualuri demonice etc. Cu un astfel de “portret-robot”, despre evreu se poate spune orice si oamenii simpli vor crede. Asa se explica tenacitatea si vitalitatea extraordinara a legendei privind omorul ritual.

Sunt multe stereotipuri mentale asociate portretului “evreului imaginar”. Dar parca nici unul nu este atat de înradacinat si de longeviv. Este o prejudecata care nu-si schimba aproape deloc coordonatele esentiale (se adapteaza doar), cu toate ca traverseaza epoci si civilizatii complet diferite: de la Anglia medievala (1144) pana la România post-comunista (1996). Si parca nici un stereotip nu este atat de eficient, atat de brutal si generator de atata ostilitate. Pentru ca, una este sa crezi si sa spui despre evrei ca sunt paraziti si speculanti, ca sunt murdari si urut mirositori, ca sunt aroganti si îi dispretuiesc pe crestini, ca sunt lasi si tradatori de tara, ca le plac banii si ca încearca sa conduca lumea cu ajutorul lor etc. si alta este sa crezi si sa spui despre ei ca fura copii crestini si îi omoara pentru a le folosi sangele în scopuri rituale. Nici o superstitie legata de evrei nu este atat de abominabila si, în acelasi timp, atat de concreta. Inventatorul acestei “bombe emotionale” a fost un geniu al raului. Pentru ca este un tip de acuzatie care declanseaza întotdeauna si instantaneu o isterie colectiva antisemita, o imensa cantitate de emotie ostila evreilor, care în cele mai multe dintre cazuri se manifesta cu agresivitate maxima. Nu este de mirare faptul ca de-a lungul secolelor majoritatea acuzatiilor de infanticid au fost urmate de sangeroase pogromuri antievreiesti.

Ceea ce poate sa ne mire însa este faptul ca acest pervers mecanism social a functionat anacronic, la jumatatea secolului XX, imediat dupa imensa tragedie a Holocaustului, în tari din estul Europei în care se constituiau regimuri politice de stanga. Dupa ce fusesera ucisi milioane de evrei, este incredibil faptul ca abia întorsi acasa din lagarele naziste multi evrei au fost linsati în urma unor acuzatii de infanticid ritual, adesea instrumentate de activisti comunisti. În perioada 1945-1948, circa 2.000 de evrei au fost victime ale pogromurilor în tarile Europei comuniste (Polonia, Ungaria, Slovacia). Zvonuri privind “omorul ritual” practicat, chipurile, de evrei au circulat si în România postbelica (la Iasi, de pilda, în 1946), dar nu sunt atestate miscari violente.

Pareau sa fie ultimele folosiri ale acestei diversiuni politice. Europa parea sa se scuture definitiv de acest cosmar, început în vestul extrem si terminat în estul extrem al continentului.

În România post-comunista

Si totusi, legenda omorului ritual a supravietuit în diferite forme pana în zilele noastre în unele tari est-central europene, precum Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, România etc. Din cand în cand, vreun politician psihopat sau vreun publicist în cautare de subiecte senzationale reînvie în România de azi fantoma “omorului ritual” pe care l-ar practica evreii. În primii ani ai epocii post-comuniste (1990-1992), revistele cu program ultranationalist si xenofob (de tip România Mare, Europa s.a.) faceau adesea trimiteri la aceasta legenda.

Dar cazul mediatic cel mai interesant s-a produs în 1995. Mai multe publicatii românesti au sustinut ca o retea de traficanti israelieni de carne vie ar cumpara din Bucuresti si Iasi copii mici (în vîrsta de 7-12 luni), pentru a-i scoate ilegal peste granita. Copilul era cumparat, chipurile, cu circa 1.000 de dolari si vandut în Israel cu 15.000 de dolari. Initial, scopul acestui trafic n-ar fi avut un caracter ritual: sugarii ar fi fost folositi pentru adoptii sau pentru prelevare de organe vitale pentru grefe. Pe acest fundal de zvonuri aiuritoare, niciodata confirmate, cativa redactori ai revistei Baricada au lansat bomba: “acoperita de Mossad”, “mafia evreiasca de carne umana” trecea clandestin “micutii români” peste hotare. O data ajunsi în Israel, ei erau ucisi “pentru sange”. Caci, dupa cum este “bine cunoscut deja, pasca evreiasca cere sange cuser, de crestin fragezit”. “Nici unul dintre micuti – conchidea patetic saptamanalul bucurestean – nu va mai putea fi adus pe pamant românesc sau readus la viata.” Abia declansarea unor scandaluri diplomatice a dus la retractarea stirii si la demisia redactorilor implicati (v. articolul lui Michael Shafir în “22″, nr. 3/1996). Cazul demonstreaza înca o data uriasa forta de supravietuire a acestui basm de speriat si de adormit copiii.

Sursa: morarita.wordpress.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s