100 DE ANI DE LA ÎNCEPUTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1914- 1918) PARTEA I

 100  de ani de la începutul  Primului   Războiul Mondial (1914-1918)

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARUA trecut un secol de la începutul războiului din 1914-1918, care a intrat în istoria universală sub denumirea de Primul Război Mondial, cea mai sângeroasă declanşare de forţe, pe care a cunoscut-o umanitatea până la sfârşitul deceniul trei al secolului trecut.

La această conflagraţie au participat nu numai state din Europa, ci  şi state de pe toate continentele. Operaţii militare s-au desfăşurat pe pământ, pe apă, sub apă şi în aer. Acest măcel mondial, motivat de interese  economice majore şi lupta pentru reîmpărţirea lumii a costat mai bine de 10 milioane de vieţi. Patru ani a fost consumată energia nu numai a armatelor, ci şi a popoarelor.

Originile. Pe cât de puternică  a fost această ciocnire de energii, tot atât de adânci şi complexe sunt şi originile ei.  Rădăcinile rezidă în însăşi dezvoltarea istorică a popoarelor, care au dezlănţuit-o. În secolul XIX şi începutul secolului XX din multiplicitatea curentelor, predomina în deosebi două: capitalismul în ordinea economică şi naţionalismul în cea spirituală. Acestea au fost resorturile principale ale Primului Război Mondial. Creşterea virtiginoasă  a producţiei apărute din capitalism, a creat acea rivalitate  între popoarele mari, acel spirit de concurenţă, care le-a implicat într-o  conflagraţie  mondială. Alături de acest spirit creştea necontenit un altul, izvorât din ideile de libertate al revoluţiei franceze: spiritul naţional al popoarelor subjugate.  Rivalitatea naţiunilor mari, de mult libere s-a împletit cu aceste  idealuri mărunte de libertate naţională, dând războiului mondial caracterul  de eliberator al popoarelor. Care erau tendinţele statelor beligerante  înainte de război ?

primul-razboi-mondial

Anglia, putere maritimă  şi colonială, îşi câştigase, în urma căderii lui Napoleon, o dominaţie a mărilor, pe care nimeni n-a mai îndrăznit s-o conteste. Pentru ea, acest imperiu maritim şi colonial era o necesitate vitală  pentru a-l menţine având nevoie de un echilibrul permanent al popoarelor  de pe continent. Orice înclinare a balanţei continentale nu putea să fie decât periculoasă pentru situaţia ce şi-o câştigase. Tendinţa ei era deci să fie permanent un arbitru al puterilor  de pe continent. Rivalele ei vechi erau Franţa şi Rusia, însă dezvoltarea virtiginoasă şi  neaşteptată  a Germaniei, noua ei politică maritimă  a apropiat-o tot mai mult de ele, care prin contrabalansare să excludă posibilitatea războiului. 

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARUGermania era puterea continentală. După războiul din 1871, când s-a unificat difinitiv şi s-a proclamat imperiu, a luat o dezvoltare  vertiginoasa. Populaţia creştea necontenit, la fel creştea şi producţia. Coloniile ei şi pieţele de desfacere erau prea puţine pentru posibilităţile sale economice. La început se gândea la o expansiune spre Orient (Drang nach Osten); face alianţă cu Austro-Ungaria şi Italia (Tripla alianţă) în care se mai adăuga în secret şi România şi apoi şi Bulgaria. Acestea erau doar numai câteva puncte din planul vast al unei confederaţii a Europei centrale , dominate de Germania, ale cărei necesităţi economice avea să le deservească calea ferată  Berlin- Bagdad. Succesele militare din 1866 şi 1871 au întărit-o  tot mai mult în convingerea că puterea militară este unica garanţie a succesului în istorie.

Cultul forţei predomina toată producţia ei intelectuală, tot atât de considerabilă cât şi cea economică. Dintr-o încredere exagerată în puterile ei de creaţie, s-a născut în Germania o mentalitate provocatoare, acel pangermanism, care avea ca  ţintă finală nu mai puţin decât hegemonia universală a popoarelor (Deutschland uber alles). Cel mai încarnat reprezentant al acestei mentalităţi era însuşi împăratul Wilhelm II. Acesta depăşeşte orgolios cadrele politice ale imperiului, trasate de Bismark. Prin legăturile tot mai strânse  cu Austro-Ungaria apropie într-una Rusia de Franţa, iar prin noua politică maritimă crează acea legătură binefăcătoare dintre Franţa şi Anglia. În noul sistem de alianţe Germania vedea un plan de izolare a ei,  amplificând o înarmare ameninţătoare, ceia ce apropia şi mai mult deznodământul fatal.

Franţa, învinsă în 1871, era preocupată la început de gândul revanşei şi reparării nedreptăţii ce i se făcuse prin răpirea Alsaciei şi Lorenei. Dezvoltarea disproporţională cu a Germania a silit-o  tot mai mult să renunţe la ideia unei revanşe şi  i-a o atitudine defensivă. Alianţele cu duşmanele ei de odinioară. Anglia şi Rusia  le-a adus cu sine pericolul comun al politicii noi germane.

Rusia, stăpânită  de ţarizmul panslavist, avea tendinţa de expansiune spre Balcani şi Constantinopol din contul Turciei şi preponderenţei economice engleze. Duşmanul principal şi direct al ei era Austro-Ungaria, care avea aceleaşi pofte teritoriale. Alianţa Germaniei cu aceasta a fost hotărâtoare pentru politica sa filofranceză. Pericolul comun din partea Germaniei, a împăcat-o cu Anglia.

Austro-Ungaria  era un stat cu caracter medieval, compus  din acel mozaic de popoare, toate cu idealuri proprii şi cu tendinţe  centrifugale. Pentru a se menţine în vremurile noi ale naţionalismului, politica sa i-a două direcţii principale: în interior- ţinerea în frâu ale  popoarelor centrifuge ce le cuprindea, iar în exterior – apropierea de Germania, cel mai ideal scut pentru ea, dată fiind atât identitatea naţională a germanilor cu austriecii, cât  şi coencidenţa tendinţelor de expansiune.

 Sub acest scut sigur Austro-Ungaria putea  să-şi realizeze în voie politica expansionistă din contul slavilor de sud, fără să aprecieze în deajuns pericolul destrămării din interior. Un ideal al său era ieşirea la Salonic, trecând peste Serbia  şi România , ambele care aveau conaţionali în mase compacte  pe teritoriul monarhiei; acţionează pentru o Bulgarie mare amică, intercalată între ele. În 1908 anexează  Bosnia şi Herţehovina, fără motiv  şi fără să consulte puterile europene , administrate de ea de la 1878. În Bulgaria se proclamă în acelaş timp ţaratul. Pacea a fost menţinută numai datorită implicării Germaniei. Planurile secrete cu privire  la Balcani s-au văzut mai ales în 1913  cu Pacea de la Bucureşti, din care contrar  aşteptărilor Austriei şi Germaniei, a ieşit o Bulgarie mică, dar o Serbie şi o Românie mărită. Situaţia a fost la un pas de război. Intervenţiile diplomatice şi legăturile României cu puterile centrale  au înlăturat însă  şi de această dată pericolul.

Turcia în toate conflictele mondiale bătea în retragere. Popoarele supuse odinioară înaintau  spre ţinte proprii, ajutate de Rusia sau Austria (Bulgaria). Pacea de la Bucureşti i-a mai lăsat totuşi teritoriu în Europa. Sârbii se gândeau la unirea sârbilor cu croaţii şi slovenii într-un regat iugoslav.

 România, deşi aliată cu Austro-Ungaria, aştepta momentele favorabile pentru realizarea idealului său naţional: unirea tuturor românilor.

Cehii, slovacii şi polonii din Austro-Ungaria, Germania şi Rusia se gândeau la libertatea naţională şi state independente.

Italia, deşi făcea parte din Tripla alianţă, intenţiona să recâştige teritoriile naţionale – Tirolul sudic, Triest, Fiume şi coastele dalmatice, stăpânite  chiar de Austro-Ungaria.

În complexul acesta interminabil de rivalităţi de o parte şi tendinţele  naţionale de alta, toate conflictele iau proporţii europene. Ţesătura intereselor era aşa se complicată  încât orice diferend între două state împarte Europa în două tabere. Pericolul unui război general se simţea pretutindeni. De teama lui toate popoarele  în loc să înlăture pericolul care se apropia,  se întrec la înarmare. Popoarele subjugate se pregătesc spiritual pentru momentul decisiv.

Războiul mondial era să izbucnească  în diferite rânduri: cu criza din Maroco, anexarea Bosniei şi Herţegovinei şi războaele balcanice. S-a văzut de nenumărate ori că explozibilul acumulat  ani în şir are nevoie numai de o  singură scânteie ca să arunce în aer pacea lumii. Această scânteie s-a produs la 28 iunie 1914 a fost omorât la Saraevo moştenitorul tronului Austro-Ungar principele Franţ- Ferdinand.

Austro-Ungaria în urma atentatului, fără să poată dovedi cu ceva amestecul guvernului sârbesc, trimite Serbiei  la 23 iulie  un ultimatum cu condiţii intenţionat inacceptabile. Serbia, conştientă de pericolul general, ce ar urma dintr-un refuz, primeşte cele mai umilitoare condiţii pentru un stat independent. Nu şi-a permis decât o singură rezervă, care a fost de ajuns pentru ca răspunsul să fie considerat nemulţumitor. Din acest motiv Austro-Ungaria la 28 iulie declară război Serbiei şi în ziua următoare bombardează  Belgradul.

În mijlocul negocierilor pentru localizarea conflictului  şi aranjarea diferendului într-o conferinţă europeană,  se începe mobilizarea  în ambele tabere ale acestora. Pentru a nu pierde nici un avantaj strategic, acestea se produc sincronic, aducând cu sine tot sincronic  şi declaraţiile de război. Rusia începe  mobilizarea  în 29 iulie, Germania din acest motiv la 1 august îi declară război, iar la 3 august, declară război Franţei, aliata ei. Anglia declară război Germaniei la 4 august 1914 după ce aceasta trecuse frontiera Belgiei,care era o ţară neutră. România şi Italia nu întră în război.Având cu totul alte interese, rămân temporat neutre.

În august 1914 statele beligerante erau:  Germania şi Austro-Ungaria, iar de cealaltă parte- Anglia, Franţa, Rusia, Serbia şi Muntenegru. Războiul începe după planuri bine stabilite încă din timp de pace. Mobilizările se fac cu cea mai mare rapiditate, precum şi concentrarea în punctele stabilite. Planul cartierului general german, condus de generalul Moltke, nepotul celebrului general din războiul pruso-austriac (1866) şi franco-german (1871), era atacul rapid al Franţei dinspre nord, cu încălcarea Belgiei şi ocolirea barierei fortificate Belfort- Verdun, încercuirea şi nimicirea armatei franceze, care se aşteaptă prea puţin la un atac din această parte, ( Belgia fiind neutră) apoi ocuparea Parisului. În timpul acestei operaţii, faţă de Rusia armata germană  va păstra o atitudine difensivă, se va mărgini la stăvilirea unei eventuale invazii ruseşti în Prusia orientală. Va proceda la ofensivă numai după ce  îşi va realiza planul în Franţa. Atacul Rusiei va rămânea până ce pe seama Austro-Ungariei, care în acelaşi timp va ataca şi Serbia şi Muntenegru.

Statul major francez, comandat de generalul Joffre, avea intenţia la o ofensivă fulgerătoare în direcţia Lorena şi Ardennes. Aceasta era regiunea cea mai bine apărată a Franţei şi apoi mai erau în faţă şi cele două provincii, Alsacia şi Lorena, ale căror eliberare trebuia să fie prima ţintă al unui război naţional.

În prevederile comandamentului francez  un eventual atac dinspre Belgia  nu putea să fie decât secundar, deoarece era prea mult ocupată de ofensivă şi care concentrase  forţele principale spre Alsacia şi Lorena.

Anglia, având o armată prea mică (unde nu era obligator serviciul militar- Al.M) avea să-i dea un oarecare ajutor pe uscat, iar pe mare se blocheze  cu flota sa considerabilă porturile germane.

Rusia urma să atace Austro-Ungaria, cel mai slab şi cel mai direct  duşman al ei,  să ocupe eventual Budapesta şi Viena. Serbia şi Muntenegru aveau să treacă frontierele de sud ale monarhiei şi să ocupe regiunile cu populaţie slavă ale Bosniei şi Croaţiei. Se formează astfel trei fronturi principale de luptă: vestic  în Franţa, estic în Rusia şi sudic în Serbia.

Războiul  începe să se extindă repede  şi asupra coloniilor, pe toate mările, iar cu intrarea Japoniei de partea Aliaţilor, se extinde şi în Extremul Orient. Teatrul principal al războiului era frontul vestic în prevederile ambelor părţi , aici trebuia să se decidă şi victoria. Germania trimite împotriva Franţei 23 corpuri armată activă şi 13 corpuri rezervă cu armele accesorii, aproape un milion şi jumătate combatanţi. Armata franceză împreună cu corpul englez şi apoi cu cea belgiană, era aproape egală la număr, cât şi ca instrucţie şi echipament, fiind inferioară numai după instruirea rezervelor.

Arma şi mitraliera franceză se pot compara cu cele germane. Francezii despuneau de o remarcabilă artilerie uşoară, în schimb germanii  aveau o artilerie grea de campanie şi asediu de o superioritate zdrobitoare (tunurile austriece de 30.5 şi mortierele germane de 42.0.- Al.M). Germanii mai erau superiori în organizare şi utilaj. Chiar de la începutul războiului erau îmbrăcaţi în uniformă modernă tip „feldgrau” de culoarea pământului, pe când francezii au intrat înrăzboi cu vechii pantaloni roşii.

1914. Frontul vestic. Francezii în Alsacia nu aveau decât succese efimere, până când germanii, călcând în picioare acel „petic de hârtie”, care era tratatul internaţional a neutalităţii Belgiei, asediază şi ocupă  la 7- 16 august cetatea Liege. În urma căderii acestei fortăreţe,  întreaga  Belgie rămâne deschisă şi fără apărare. Germanii ajung repede până la Meuse. În luptele înverşunate de la Mons şi Charleroi (20-24 august), cu o superioritate  numerică evidentă (15 corpuri împotriva la 8), îi înving pe francezi. Consecinţele acestei înfrângeri au fost pierderea unei bune părţi a Belgiei şi invazia în nordul Franţei.

Generalul Joffre se hotărăşte la o retragere strategică şi formarea unei noi linii de luptă pe Marna. Generalului Galieni i se încredinţează apărarea capitalei. Contraofensiva, care s-a desfăşurat  în proporţii gigantice în perioada 6-12 septembrie s-a terminat cu o victorie strălucită a francezilor. Germanii au fost nevoiţi să se retragă. Bătălia de la Marna  pe bună dreptate este considerată una din cele mai importante din mersul Primului Război Mondial.

Câştigul moral a fost extraordinar. Soldatul francez  şi-a câştigat acea încredere în propriile forţe, indispensabilă pentru a înfrunta viitorul; în schimb învincibilitatea  armatei germane după această luptă a fost spulberată.

Planul iniţial al Triplei Alianţe se prăbuşise ireversibil, deja puterile aliate pot să intervină la timp cu forţele principale. Nici de lovituri fulgerătoare nu mai poate fi vorba. Mai mult decât atât, războiul  devine  de lungă durată şi de rezistenţă, fără vre-o siguranţă iniţială a victoriei.

Francezii şi germanii se întăresc pe poziţiile respective, stabilind frontul, cu mici modificări pentru patru ani. Sub impresia acestei lupte, trupele din Lorena rezistă atacurilor germane, în schimb forturile din Belgia sunt pierdute unul după altul. După Liege şi Namur cade  Maubeuge (26 august- 7 septembrie), apoi Anvers (28 septembrie- 9 octombrie). Pentru a respinge atacurile şi din această parte, comandamentul francez  a dislocat o mare parte din trupe înspre vest şi în lupte mărunte a extins frontul până la mare.

Regele Belgiei, Albert, cu armata sa în retragere, se opreşte la Yser. Aici este întărit puternic de francezi şi englezi, urmărind scopul de a trece la ofensivă. Germanii, însă cu gândul de a reveni în forţă şi lichida consecinţele dezastrul de la Marna întreprind câteva atacuri, silind Aliaţii să rămână în poziţii de apărare.

Bătălia  sângeroasă de la Yser şi Ypres a durat aproape o lună (20 octombrie- 17 noiembrie). Germanii au fost stăviţiţi şi aici. Cu această luptă, a doua după importanţă,  armata germană  este ţinută „ în cleşte”. Dar acest lucru încă nu însemna că a fost învinsă.

Armatele sale se întăresc puternic pe teritoriu străin pentru a relua din nou luptele după alte planuri.

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU

Frontul oriental. Pe acest front adversarii îşi dădeau lovituri sângeroase, dar nici aici nu se ajunge la o victorie dicesivă. Rusia, prin massa populaţiei sale se părea că are o superioritate zdrobitoare, însă era victimă a toate viciile regimului său politic şi social. Prin serviciul său puternic de spionaj, Germania a ştiut permanent să le exploateze şi să paralizeze acţiunea Rusiei în momentele dicesive.

Deşi obiectivul principal al ei era Austro-Ungaria, Rusia cedează solicitării franceze şi la 15 august 1914 atacă cu două armate Prisia  orientală, pentru a susţine pe francezi în acţiunile lor. Germanii aveau aici un număr relativ mic de trupe, însă generalul Hindenburg, împreună cu şeful său de stat major, Ludendorff, printr-o  manevră îndrăzneaţă, reuşesc să înconjoare şi să nimicească ambele armate: una la Tannenburg (24- 29 august), iar cealaltă la lacurile mazurice (8- 10 septembrie). În direcţia Sud  armata rusă, în frunte cu marele duce Nicolae înainta victorios. Ofensive şi contraofensive se înlocuiau una pe alta. În două lupte mari  la Lemberg (actualul oraş Lvov din Ucraina- Al.M) (una la 26-30 august, iar a doua  de la 7- 11 septembrie), ruşii devin învingători şi Austro-Ungaria este nevoită să părăsească Bucovina şi Galiţia estică.

Lupta a fost reluată cu întăriri germane  în direcţia Ivangorod şi Varşovia, de această dată cu succes. Rusia în cursul războiului a înţeles că nu-şi poate exercita planul de distrugere a Austro-Ungariei  până când nu vor avea „în coastă” pe germani. Încurajaţi de victoriile franceze  îşi schimbă planul, luând ca direcţie principală Berlinul. Cu această schimbare, Austro-Ungaria a reluat din nou atacul pe tot frontul, dar în haos de lupte în perioada octombrie – decembrie 1914 nu se ajunge la o decizie şi în acest fel frontul  se stabilizase.

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU

Frontul de Sud. Armata Austro-Ungară n-a reuşit  să zdrobească Serbia, cu toate că aceasta făcea parte din planul ei. Din contra, după mai multe lupte sângeroase  a suferit două înfrângeri umilitoare, la Mont Cer (15- 20 august) şi Mont Rudnic (2-10 decembrie) în urma cărora a fost silită să părăsească teritoriul sârbesc.

Războiul în afara Europei. Antanta avea un mare avantaj: flota britanică. Aceasta făcea aproape  împosibilă aprovizionarea şi comunicaţia Germaniei cu coloniile sale. Germanii nu îndrăzneau  să intre în luptă deschisă cu ea, se axase într-un război de vânătoare  cu crucişătoare  şi mai ales cu submarine. Coloniile germane rămâneau la discreţia Aliaţilor, care în Africa  încep un război de cucerite al lor.

În extrenul Orient  coloniile germane sunt atacate de Japonia. Germanii răspund la aceste acţiuni cu încercarea de a răscula  populaţia  din coloniile franceze.

Este făcută propagandă  pentru un război sfânt al Islamului contra Franţei şi Angliei, cu concursul Turciei, atrasă în acest război, deşi la început îşi păstra neutralitatea. Odată cu intrarea Turciei  războiul se extinde şi în Asia.

Războiul de tranşee şi cetăţi. La sfârşitul anului 1914 forţele armate se contrabalansează. Nu mai putea  fi vorba de înfrângeri rapide  şi ocuparea capitalelor conform planurilor iniţiale. Duşmanii neputându-se învinge în războiul de mişcare, se întăresc pe poziţiile lor, transformându-l într-un război de tranşee şi cetăţi, care durează încă trei ani, punând la contribuţie  toată forţa morală şi materială a popoarelor beligerante, ca apoi în 1918, să se transforme din nou în război de mişcare, de astă dată cu caracter decisiv. Câmpurile de luptă se transformă  în linii lungi (frontul francez  de la mare până la hotarul Elveţiei avea 780 kilometri),constând din labirintele de tranşee, apărate în faţă cu reţele multiple  de sârmă ghimpată, pentru a face aproape imposibilă apropierea duşmanului.

Soldatul pe lângă luptător, devine şi muncitor: ziua – noaptea lucrează la fortificaţii. Se schimbă şi armamentul. Noul sistem de război pretindea o tot mai considerabilă intensitate de foc. Mitraliera şi artileria grea iau tot mai mult locul puştei  şi artileriei uşoare,  devenind armele războiului în câmp deschis. Avînd în vedere, că duşmanii se aflau în imediata apropiere unul de altul, un rol deosebit încep să-l aibă bombele şi grenadele. Se întroduce casca de metal. Sunt instalate posturi multiple de observaţii, ascultare cu telefoane şi aparate de semnalizare. Pentru dirijarea tirului de artilerie se întrebuinţează batalioanele captive şi avioanele. Arta spionajului  a luat proporţii fabuloase. La fel s-au făcut modificaţii şi în arta camuflajului: tranşee false, manevre şi trageri false, ştiri şi ordine false, lăsate intenţionat  să le prindă duşmanul, mascarea terenului, perdele artificiale de fum; într-un cuvânt  toate mijloacele  de a duce adversarul în eroare.

Viaţa aceasta de ani de zile în pământ, cu toată gama de mizerii , pe care omul civilizat nu şi-a închipuit-o niciodată  că le poate îndura, a transformat războiul într-unul de rezistenţă. Tot acest sistem de apărare nu era considerat decât ca un sprijin pentru o nouă ofensivă. O înaintare însă nu se mai putea face fără ruperea liniei de apărare a adversarului. Încep să fie pregătite  faimoase planuri de rupere a frontului. În 1914 la armele deja cunoscute  se mai adaogă, contrar convenţiilor internaţionale – lichidele incendiare, iar în 1915 gazele asfixiante. În 1916, la Somme, intră în scenă carele de luptă engleze (tancurile- Al.M), dar care n-au jucat  un rol hotărâtor, decât în 1918, cu un sistem mai perfecţionat.

 Germanii  au construit puţine tancuri, considerându-le o prea redusă  eficacitate. Acest fel de război implica cantităţi enorme de materiale şi braţe de muncă. În uzinele Franţei lucrau la armament şi muniţii peste un milion de muncitori, dintre care 200.000 femei; în Anglia – 2 milioane cu 400.000 femei. Războiul  astfel  capătă şi un caracter industrial: puterea armatei este în funcţie de calitatea şi cantitatea materialului tehnic. La toate acestea se adaugă şi războiul maritim şi aerian. Războiul submarin  al Germaniei ţinea în pericol permanent vasele de pe toate mările. O groază tot atât de mare produceau avioanele pe uscat. Pe câmpul de luptă acestea erau folosite pentru observaţii, bombardament, urmăriri şi lupte cu avioanele duşmane. Adesea făceau raiduri, prin interiorul ţărilor, bombardând oraşe, depozite, întreprinderi industriale, făcând multe victime în rândul populaţiei civile şi ţinând-o sub teroare permanentă. Pentru a atenua acest pericol, s-a început a dezvoltă cu paşi gigantici artileria.

1915.Frontul versic. Antanta avea superioritate numerică şi de resurse, în schimb era mai puţin pregătă, în lupte aplicau mai puţine metode şi n-aveau un comandament unic al Germaniei. Armata Aliaţilor în 1915 s-a mărit considerabil cu noua armată engleză şi trece la ofensivă, având drept scop de ai respinge pe germani până la Rin. Încercările de rupere a frontului s-au făcut mai întâi la Main, între Arras şi La Basse,  mai apoi în Champagne (25 septembrie- 8 octombrie) fără a avea un rezultat important, decât pierderile enorme din ambele părţi. Evenimentul împortant  al anului a fost  intrarea Italiei în război (23 mai) de partea Aliaţilor. Aceasta s-a întâmplat  după încheierea tratatului secret de la Londra, care-i promitea Trento, Triest  şi litoralul dalmatic, obiectivele idealului naţional italian. După numeroase ciocniri, fără caracter dicesiv între armata  Austro-Ungariei  şi Italiei, frontul  şi aici se stabilizează  pe Izonzo. Însă  rezultatele cele mai importante  se desfăşurau  pe Frontul oriental.

Frontul oriental. Aici puterile centrale reuşesc să spargă frontul rusesc între  Gorlice şi Tarnow (2-12 mai) şi ca urmare  să cucerească până la sfârşitul lunii august toată Polonia, Galiţia  şi Bucovina. Frontul puterilor centrale se stabileşte pe linia Riga- Vilna- Cernăuţi.

                                 ( VA URMA)

 ALEXANDRU VALERIU MORARU, istoric-arhivist şi publicist

SURSA: http://www.mazarini.wordpress.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s