DESPRE TEZAUR. ÎNSEMNĂRILE UNUI ISTORIC

Tezaurul_Romaniei_de_la_Moscova_-_Ioan_ScurtuCartea profesorului Ioan Scurtu, „Tezaurul României de la Moscova”, abundă în informaţii istorice, oferă cititorului detalii despre istoria contemporană a României, cu precădere relaţiile româno-ruse, punctul ruşilor de vedere cât şi viziunea acestora privind tezaurul Despre tezarul românesc aflat la Moscova s-au scris mii de pagini, s-au depus eforturi susţinute pentru a putea fi recuperat, s-au căutat mijloace politice, diplomatice pentru a îndrepta un fapt cert. Unul dintre cei care s-au preocupat de această problemă şi a încercat să îndrepte o eroare istorică a fost istoricul Ioan Scurtu. Cartea domniei sale ne aduce foarte multe informaţii, detalii despre evenimentele trecute cât mai ales despre istoria în timp real conturată de cele două tabere.Acestea vin să completeze tabloul de informaţii, despre cum au tratat şi interpretat oficialităţile române această problemă. La sfârşitul anului trecut a apărut cartea scrisă de Ioan Scurtu, „Tezaurul României la Moscova”, note şi mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 368p. Autorul, Ioan Scurtu, Copreşedinte al Comisiei Comune pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, a scris despre experienţa proprie trăită de-a lungul celor opt ani cât a reprezentat România în această comisie. După prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare din Europa, oficialităţile române au depus eforturi pentru stingerea vechiului litigiu pe care-l aveau cu Rusia, încă din 1918, când oficialităţile bolşevice au decis confiscarea Tezaurului românesc transportat la Moscova în anii 1916-1917.

În privinţa relaţiilor cu vecinul nostru de la răsărit acestea au evoluat pe o curbă extrem de sinuoasă: aliaţi şi luptă comună în timpul Primului Război Mondial, ruperea relaţiilor diplomatice în 1918, reluarea acestora în 1934, restituirea unei părţi din Tezaur, 1935, ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei 1940, eliberarea acestor provincii în 1941, războiul din perioada 1941-1944, reocuparea Basarabiei şi Bucovinei, regimul de armistiţiu şi ocupaţie 1944-1958, restituirea unei alte părţi din Tezaur în 1956, independenţă şi ostilitate din 1956 până în 1989. Desigur, după 1989 ostilitatea cel puţin la nivel declarativ s-a menţinut. În martie 1991 s-a parafat la Moscova prin miniştrii de Externe de atunci, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîi, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie parafat de către preşedinţii Gorbaciov şi Iliescu o lună mai târziu. Interesant că acest Tratat a fost atacat de mulţi lideri politici şi o bună parte din mass-media, aşa încât acesta nu a mai fost supus ratificării de către Parlament. După îndelungi tărăgănări, până în 2003, tratatul a fost semnat. Foarte bun cunoscător al istoriei românilor în secolul al XX-lea, Ioan Scurtu afirmă că până în 1989 nu s-a permis publicarea în România a vreunei lucrări despre Tezaurul Românesc depus la Moscova. Autorul evocă o serie de evenimente în care a fost implicat. Spre exemplu în 23 aprilie 1992, în calitatea de director general al Arhivelor Statului, a reuşit semnarea acordului cu Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse de restituire a unei părţi semnificative din arhivele româneşti depuse la Moscova. Evocările autorului abundă în detalii, unele chiar comice, dacă nu ar fi triste: „în zilele următoare l-am informat verbal pe Secretarul de Stat, generalul Andriţa, despre rezultatul vizitei la Moscova, iar dânsul mi-a mărturisit că era absorbit de problemele importante şi complicate ale Ministerului de Interne”[1].

Cum ministerul de Interne era preocupat cu „probleme importante” autorul mărturiseşte că din proprie iniţiativă a trimis o notă către guvern în care a prezentat Acordul realizat între Arhivele Statului din România şi Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse cu propunea alocării de fonduri corespunzătoare. Ca urmare a acestui demers, istoricul detaliază discuţia avută cu primul ministru Theodor Stolojan: „peste câteva zile m-a sunat pe « scurt » prim-ministrul care mi-a spus că a primit nota mea, dar nu am propus o anumită sumă. Nu mă gândisem la aşa ceva, nu făcusem niciun fel de calcule, aşa că am avansat o sumă aleatorie: 100.000 $.

Theodor Stolojan: Domnule profesor dvs. nu ştiţi în ce dificultăţi financiare se zbate statul român!

Ioan Scurtu: Domnule prim-ministru, eu sunt obligat să vă propun, dumneavoastră veţi hotărî, iar istoria ne va judeca”[2].

În cele din urmă suma pusă la dispoziţia Arhivelor Statului a fost de 45.008 $. Ca urmare în anii 1993-1996 s-au deplasat în Federaţia Rusă mai multe echipe de arhivişti şi istorici pentru cercetare. Au revenit în ţară cu circa 80.000 de file document care au fost depuse la Arhivele Naţionale ale României. Autorul dezvăluie discuţia avută cu fostul său student, directorul S.I.E. în aceea perioadă, Ioan Talpeş, care i-a mărturisit că problema Tezaurului s-a discutat la Bruxelles, în legătură cu aderarea Federaţiei Ruse la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Cu alte cuvinte Federaţia Rusă are nevoie de votul României, iar pentru asta trebuie rezolvată problema tezaurului. Numai că„ulterior am aflat că generalul Talpeş a discutat la Moscova « formula acceptabilă » cu oficialii ruşi, iar Federaţia Rusă a fost primită în A.P.C.E.” Firul epic detaliază formarea comisiei din reprezentanţi ai Ministerului de Externe, de la Banca Naţionlă şi desigur, istorici specializaţi în relaţiile româno-ruse. Întâlnirile membrilor Comisiei se desfăşurau la sediul M.A.E., iar discuţiile dintre participanţi privind modalitatea şi strategia ce trebuie abordată arată înflăcărarea cu care partea română dorea şi spera să obţină Tezaurul.

La 17 mai 2004 are loc prima deplasare a Comisiei la Moscova. Detaliile sunt semnificative: ora deplasării, compania de zbor, dicuţiile cu partea rusă, deciziile părţilor, cazarea la Ambasada României, chiar şi condiţiile deloc plăcute privind deplasarea specialiştilor. Un exemplu de colaborare neunitar este reprezentat şi de abordarea lui Adrian Năstase în cadrul vizitei sale la Moscova: „premierul român a ridicat şi problema tezaurului României”.[3] Pregătirea vizitei Comisiei ruse în România, conform autorului a întâmpinat suficiente probleme de ordin organizatoric. Academia Română care ar fi trebuit să fie interesată în recuperarea tezaurului, dar şi ca for care susţine lucrările Comisiei a motivat că nu are fonduri pentru a putea suporta cazarea a trei istorici ruşi. Soluţia a venit de la B.N.R. care a „rezolvat” situaţia. Comisia Comună avea un rol important dar cu siguranţă decizia restituirii Tezaurului revenea factorului politic. În acest sens, vizita lui Traian Băsescu la Moscova, 14-15 februarie 2005 era importantă şi pentru ameliorarea relaţiilor şi trecutului celor două state. Numai că declaraţia fostului nostru preşedinte a provocat uimire: „nu sunt un politician român fixat asupra trecutului în relaţiile cu Moscova”[4] Câteva luni mai târziu, 9 iunie, la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse autorul detaliază un episod foarte important cu privire la discuţiile despre tezaur:„Ambasadorul Tolkaci a spus că era informat şi este convins că lucrările se vor desfăşura în bune condiţiuni şi cu succes. Băsescu m-a prins de umăr şi râzând mi-a zis: Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile! L-am prins şi eu de braţ şi i-a spus: Atât timp cât se discută, înseamnă că suntem pe calea cea bună. Băsescu a tras un hohot de râs şi mi-a zis: Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie”[5]. Cu siguranţă, pentru ruşi a fost mai mult decât suficient.

Autorul detaliază în paginile următoare despre aventurieri ca Eugen Anca, Gelu Voican-Voiculescu care lansau diferite zvonuri, declaraţii, că ruşii vor să ne dea tezaurul şi partea română nu este interesată, că ei au stabilit detaliile privind preluarea acestuia etc. În privinţa diplomaţilor noştri autorul ne oferă detalii despre cei care au ocupat funcţia de ministru de Externe, despre ambasadorii noştri în Federaţia Rusă, de la Dumitru Prunariu la Ioan Donca. Primul era apreciat în Federaţia Rusă, decorat, cunoscător al limbii ruse, cel de-al doilea nu cunoştea limba rusă. Referitor la sprijinul ambasadorului, autorul detaliază: „…ne-a primit ambsadorul Ioan Donca în biroul său (Ioan Scurtu, Victoria Gavrilescu, Cristian Păunescu – n.a.). Ne-a povestit despre activitatea administrativă: zugrăvirea unui corp de clădire, repararea uşilor, schimbarea faianţei şi a scaunelor de WC-uri etc. A primit de la Ministerul Afacerilor Externe un vin prost, cu care nu-i putea servi pe colegii săi diplomaţi, astfel că a fost nevoit să cumpere din banii proprii un vin franţuzesc…”[6].Ioan Scurtu face referire şi la declaraţia ministrului de Externe, Cristian Diaconescu, din 16 iunie 2012 pe care o considera utilă, dar oarecum inexactă: „a făcut, totuşi, o serie de greşeli impardonabile pentru poziţia pe care o ocupa. În partea istorică a comis câteva inexactităţi: în 1919 nu exista Federaţia Rusă, ci Rusia Sovietică; în 1922 nu s-a făcut niciun schimb de dosare între B.N.R. şi guvernul rus; prima restituire de tezaur a avut loc în 1935, nu 1936; restituirea din 1956 nu era o recompensă pentru poziţia României în problema revoluţiei maghiare, pentru simplul motiv că restituirea a avut loc în iunie iar revoluţia respectivă s-a desfăşurat în noiembrie…”[7].

Cartea abundă în informaţii istorice, oferă cititorului detalii despre istoria contemporană a României, cu precădere relaţiile româno-ruse, punctul ruşilor de vedere cât şi viziunea acestora. Arată carenţele diplomaţilor noştri, modalitatea superficială cu care oficialităţile româneşti au tratat Comisia Specială, dar arată, în acelaşi timp, preocuparea constantă cu care B.N.R. a făcut tot posibilul pentru a funcţiona Comisia.Cartea se încheie cu demisia profesorului Scurtu înaintată ministrului de la vremea respectivă, Titus Corlăţean, şi Secretarului de Stat, Bogdan Aurescu, în 21 noiembrie 2012. În demisa sa profesorul a propus o serie de specialişti care ar fi putut ocupa această onorantă funcţie, iar în fruntea acesteia academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai.
Sursa – adevarul.ro[8]
Ionuţ COJOCARU
–––––––––––––––––-
[1] Ioan Scurtu, Tezaurul României de la Moscova, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014, p.53.
[2] Ibidem, pp. 53-54.
[3] Ibidem, p.99.
[4] Ibidem, p.126.
[5] Ibidem, pp.136-137.
[6] Ibidem, p. 201.
[7] Ibidem, p. 239.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s