SFÂNTUL DE LA IPOTEŞTI

Sfântul de la Ipotești

eminescu_-_hotarare_sinodDupă revoluție, poezia lui Eminescu a fost considerată depășită, învechită, cei care o iubeau și încercau s-o promoveze erau taxați ca naționaliști, patriotarzi, incapabili de-a înțelege poezia actuală, „adevărat stindard al artei poetice!” Toate aceste manevre nu au fost întâmplătoare. Ele au avut întotdeauna un substrat politic mai mult sau mai puțin cunoscut. Documentele scoase la lumină în ultima vreme ne descoperă o altă realitate, un adevăr cumplit privitor la Eminescu, viața și opera lui. Iată câteva repere în acest sens, deși spațiul este prea puțin pentru a analiza după cuviință problema.

Eminescu n-a murit de sifilis. El a fost asasinat, otrăvit. Era un om perfect sănătos, în culmea puterii sale de creație. Lucra la ziarul „Timpul” și problemele țării erau uriașe. Eminescu era străjerul nației, care, urcat pe metereze, veghea. Ochiul și mintea sa scrutau conjuncturile politice interne și internaționale, descifra manevrele de culise, pe care politicienii vremii le făceau, – cel mai adesea ostile cauzei neamului românesc. Articolele lui Eminescu erau citite pe nerăsuflate de prieteni, de dușmani, de oamenii de rând, așa cum numai ale lui Iorga aveau să fie citite în veacul următor. Eminescu devenise un tribun al poporului român, de care se temeau tot mai mulți dușmani, fie interni, fie externi. Avea un curaj asemenea lui Ioan Botezătorul de-a spune adevărul. Dreptatea și adevărul erau crezul lui și pentru ele se expunea unor pericole extraordinare, care n-au întârziat să vină. Era vremea când în Europa se făceau alianțe politice, se zămisleau planuri de perspectivă, iar România era pusă la masa de joc.

Nu toți politicienii români erau patrioți, mulți s-au dovedit a fi trădători de neam și de țară. Eminescu nu urmărea funcții politice. Le-ar fi obținut cu ușurință, dacă ar fi intrat în cârdășia politicianistă a vremii. El a rămas ziaristul incoruptibil, curajos, patriot, hotărât până în măduva oaselor de a-și sluji neamul și țara. Pe vremea lui, Transilvania și Bucovina nu făcea parte din statul român, ci din Imperiul Austro-Ungar, în timp ce Basarabia era ocupată de Imperiul Țarist. Diplomația austro-ungară se lupta din răsputeri să încheie un tratat cu guvernul român, prin care acesta să declare oficial că renunță la orice pretenție asupra Transilvaniei și elimină pe toți cei care susțin aceste pretenții. Austro-Ungaria, aliată cu Germania și Italia în coaliția numită Tripla Alianță, îi promitea României, în schimb, o anumită protecție. Regele Carol I era german și agrea o asemenea soluție. O parte din politicieni vedeau această manevră ca salvatoare pentru tânărul stat român, care abia își obținuse independența față de Imperiul Otoman.

Mihai Eminescu devenise nu numai incomod, ci și de-a dreptul enervant. Pe lângă nenumăratele articole în care demasca ilegalitățile, interesele de culise, păienjenișurile de afaceri și afaceriști, acte de corupție care atentau la securitatea națională săvârșite de către politicienii români din țară, vedea un mare pericol în tratatul secret ce se plămădea între Austro-Ungaria și statul român. El milita cu toată ființa lui pentru refacerea Daciei Mari, pentru revenirea la patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei și nu putea accepta în ruptul capului să fie contemporanul unui act de-o asemenea gravitate națională. Alături de Ioan Slavici, tribunul Ardealului și de alți tineri junimiști școliți în Occident organizaseră marile serbări de la Putna, de la Iași, de la mormântul sau de la statuia marelui Voievod Ștefan cel Mare. Prin întreaga lui activitate publicistică și politică propriu-zisă el era un militant hotărât să lupte până la ultima suflare pentru unitatea tuturor provinciilor românești.

Documentele scoase la lumină în ultima vreme pun în evidență doi politicieni ai vremii, care i-au purtat sâmbetele marelui poet. În primul rând îl enumerăm pe Titu Maiorescu. Acesta este omul politic și intelectualul, care a rămas în istorie mai bine de un secol drept protectorul lui Eminescu, omul care l-a ajutat cu bani, cu slujbă, ce a suportat cheltuielile spitalizării poetului, care i-a salvat manuscrisele, care i-a publicat o parte din poezii. Iată că istoria descoperă altceva. Dincolo de masca bonomiei, Maiorescu era un dușman înverșunat al lui Eminescu. Un alt politician al vremii, P. P. Carp, ministru pe atunci, negociind la Viena încheierea tratatului amintit mai sus, îi scria lui Maiorescu să facă tot ce se poate ca să-i închidă gura lui Eminescu.

Mari condeieri și patrioți ardeleni, în frunte cu Ioan Slavici, sunt nevoiți să fugă din București, ca să scape de represalii. Eminescu rămâne să ducă lupta și să apere interesul național tot mai singur. Doi buni prieteni ai lui devin uneltele lui Maiorescu, îl prind mișelește și-l bagă în cămașă de forță, ducându-l la spitalul de nebuni. Șeful ospiciului, un oarecare Dr. Șuțu, dă curs indicațiilor politice și-l supune pe Eminescu unui tratament intensiv cu mercur (argintul viu). Ajuns în pragul nebuniei din cauza durerilor imense și a influenței nefaste asupra sistemului nervos a tratamentului, Eminescu e trimis la… Viena, pentru continuarea tratamentului. În realitate, voiau cu orice preț să-l îndepărteze de București, să i se piardă urma. Interesant este că medicii de la Viena nu numai că nu continuă tratamentul distrugător, dar își respectă jurământul și misiunea și-și dau seama de crima ce se săvârșea asupra poetului. Alertați că vor fi dați în vileag, Maiorescu și Carp îl scot pe Eminescu de la Viena și-l aduc la ospiciul de nebuni de la Iași, unde era director un om de încredere al lor, doctorul Iszac. Acesta continuă ,,tratamentul” început de doctorul Șuțu din București până bietul Eminescu moare. Este strigător la cer, că și autopsia a fost o formalitate, probabil tot un comandament politic, menit să acopere crima. Creierul poetului a fost aruncat la gunoi, fără a fi examinat, făcându-se doar mențiunea că era mai mare decât un creier obișnuit.

Geniul neamului românesc, omul care în ceva mai mult de treizeci de ani a cuprins în mintea lui o mare parte din oceanul gândirii omenești de până la vremea lui, poetul nepereche, patriotul total, care a ars ca o torță, luminând prin veacuri calea poporului său, a fost ucis mișelește de oameni fără scrupule morale. Mai mult, ucigașii au știut să-și lustruiască imaginea proprie și să fie cunoscuți de contemporani și următori drept binefăcători și oameni de mare finețe.

Nu era crima aceasta, din păcate, singura din istoria românilor. Amintim aici alte victime precum Nicolae Iorga, I. G. Duca, Virgil Madgearu și mulți alții, pe care numai Dumnezeu îi știe. Nu mai vorbim, că-n străinătate asasinatul politic a fost folosit pe scară largă pentru eliminarea adversarilor politici. Amintim aici doar pe Napoleon, care a fost „tratat” chiar de medicul său cu arsenic, cea mai puternică otravă.

Activitatea și opera lui Mihai Eminescu vor trebui reevaluate în viitor. E prea puțin cunoscută opera lui publicistică, poate mai există multe manuscrise ale sale dosite de „protectorii” săi. Poate că Sfântul Sinod va analiza cu atenție viața și opera lui Eminescu și va ajunge la concluzia că un asemenea Om – Martir trebuie canonizat cât mai curând în rândul sfinților români. Ar fi o măsură reparatorie din partea Bisericii, „mama neamului românesc”, cum el însuși a numit-o.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s